VIDEO/ Ce avere a strâns actorul Bogdan Stanoevici din politică: “Stau la bloc, cu chirie”. Foștii colegi parlamentari îi spun “fraier”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Actor în Franța și apoi la București, director de circ, fost ministru. CV-ul lui Bogdan Stanoevici, 61 de ani, e bogat. Dar el nu e. Interpretul personajului Marius Cristescu în serialul “Fructul oprit” ne-a mărturisit că locuiește cu chirie, conduce o mașină veche și e împăcat cu faptul că foștii colegi parlamentari îl iau peste picior când îl întâlnesc, făcându-l “fraier”. Ieri, acesta și-a anunțat pe Facebook candidatura la alegerile prezidențiale. -Libertatea: Bogdan, ce te-a atras la personajul pe care îl interpretezi în serialul “Fructul oprit”?
-Bogdan Stanoevici: Cum nimic nu e întâmplător în lumea asta, mottoul personajului este ce aș putea numi eu profesiunea mea de credință: “Vreau să fac dreptate, chiar de-ar fi să piară lumea”. Când am citit acest lucru, mi-am spus că mi-a trimis Dumnezeu acest personaj, e pentru mine.
Cuprins:
-Marius Cristescu, personajul tău, locuiește într-o vilă. Tu? Trăiești tot pe picior mare?
-Eu stau la bloc, într-un apartament cu chirie. Din păcate, nu am fost în stare să pun deoparte nici un ban. Bine, nici nu prea văd de unde aș fi putut pune bani ca să-mi iau o casă!
Asta chiar mă amuză foarte tare, când am ieșit din politică, m-am întâlnit cu niște amici parlamentari și primul lucru pe care mi l-au spus a fost: “Băi, Bogdane, dar tu ești cel mai fraier dintre miniștri!”. De ce? “Ne-am uitat pe declarația ta de avere, tu cum ai intrat, așa ai ieșit! Ești la fel! Nu ai nimic, nu ai și tu acolo un apartament, o casă, un pământ, o bucată de ceva! Ai o mașină din 2002 și o motocicletă din 1996”. Le-am spus: da, dar diferența majoră dintre mine și voi este că la 6 dimineața, când voi vă uitați pe geam să vedeți dacă intră mascații în bloc, eu dorm liniștit.
“Recunosc, înainte de 1989 făceam parte din privilegiații vremii, nu pentru că aș fi avut vreo funcție sau pentru că aș fi avut vreo relație undeva acolo sus, în partid, dar eram un privilegiat, pentru că mă știa lumea”
-Ai plecat în Franța cu câteva luni înainte de Revoluția din 1989.
-Am plecat în luna mai. Eu, de fapt, m-am căsătorit cu o franțuzoaică și am plecat oficial, dar intenția mea de a pleca se înfiripase în mine de mult. Recunosc, făceam parte din privilegiații vremii, nu pentru că aș fi avut vreo funcție sau pentru că aș fi avut vreo relație undeva acolo sus, în partid, nu am fost niciodată membru de partid, nici înainte și nici după ’89 și nici nu am de gând să fiu vreodată, dar eram un privilegiat, pentru că mă știa lumea și atunci se deschideau mai ușor ușile. Însă aș minți dacă aș spune că totul era roz și frumos. Bun, mie îmi era mai bine, da, dar păstrând proporțiile, nimănui nu-i era chiar atât de bine, să fim serioși!
A lucrat cu Gerard Depardieu, în Franța. “Toți cei din jur se temeau de reacțiile lui când nu era în formă sau când ceva nu îi convenea - nu e neapărat foarte simpatic - și eu eram singurul care putea să discute cu el când era furios”
-În Franța ai avut ocazia să lucrezi cu Gerard Depardieu. Cum a fost?
-Am avut această șansă să joc lângă el într-un spectacol, se numea “Porțile Cerului”, o piesă istorică, și am descoperit o cu totul altă persoană decât ceea ce se spunea despre el. Întotdeauna se creează legende, nu neapărat agreabile, când e vorba de vedete din lumea filmului și a teatrului. Am descoperit un tip extrem de modest, care nu a uitat deloc de unde a venit. El a crescut pe stradă, este un băiat al străzii, nu a venit dintr-o familie care să-i fi putut permite nu știu ce lux și nu știu ce nivel de viață. S-a făcut singur și nu a uitat lucrul acesta, e un tip extrem de generos și cu un respect și o admirație fără margini pentru tot ce înseamnă cultură și teatru românesc.
Atât de mare era această admirație pentru școala noastră de teatru, încât când începusem spectacolele, de fiecare dată când ieșea din scenă, eu fiind în culise și așteptându-l, mă întreba: “Cum a fost?”. Toată lumea se crucea. “Te întreabă Depardieu pe tine cum a fost?”. Și el a auzit, la un moment dat. “Da, ce vă mirați? Că dacă vă întreb pe voi, nu știți ce să îmi spuneți. El știe. Ăsta are bază serioasă, îl întreb pentru că știu că nu o să-mi spună tâmpenii. Zi-le cum a fost! Ca să învețe și ăștia meserie!”. Și s-a creat această relație foarte frumoasă. De altfel, când a venit în România, a venit la un spectacol la mine, la circ, înainte de a începe un turneu european, și a făcut-o cu toată dragostea și cu toată bucuria regăsirii după mulți ani, pentru că spectacolul acesta l-am jucat acum 15-20 de ani la Grand Théâtre de Paris. Iacă lucrurile bune rămân în timp.
Mai știu că impresarul lui, toți cei din jurul lui se temeau de reacțiile lui când nu era în formă sau când ceva nu îi convenea - nu e neapărat foarte simpatic - și eu eram singurul care putea să discute cu el când era furios.
22 de ani a stat în Franța. Soția și fiul au rămas acolo
-Ai locuit la Paris 22 de ani. Ce te-a determinat să te întorci în țară?
-M-am întors pentru că după 22 de ani, timp în care am trăit în Franța și mi-am făcut meseria, mulțumesc lui Dumnezeu, m-a tras ața. Noi toți venim pe pământul acesta cu o temă și convingerea mea este că tema nu mi-am terminat-o, că trebuie să o termin aici, în România, pentru că aici am încă niște lucruri de spus foarte importante, pe de-o parte în meserie, pe de altă parte într-o altă direcție, care este legată strict de țară, de oameni, de ceea ce se întâmplă rău și ceea ce nu aș vrea să continue în acest spirit.
“Așa e viața făcută, ei sunt acolo, eu sunt aici, eu am tema mea aici, ei o au acolo. Fiul meu este, evident, jumătate român, prin mine - este, de altfel, botezat ortodox. Deci are șansa să aibă două culturi, două spiritualități și două țări”
-Cum a primit soția vestea?
-Aici e mai complicat, pentru că, din păcate, după 7 ani - se spune că e cifra fatidică - ne-am despărțit. După care am cunoscut, am creat o familie cu cea care mi-a devenit parteneră de viață, franțuzoaică și ea. Avem un copil absolut excepțional, minunat, care este cu mama lui acolo, eu sunt aici. Ei i-am spus că voi pleca. Sigur, lucrurile au fost legate un pic și de un eveniment din viața mea, și anume plecarea mamei mele către stele, ceea ce probabil că m-a perturbat foarte tare.
Din fericire, în afara distanței care ne separă, noi suntem în continuare într-o relație extrem de frumoasă și de bună. Da, sigur, așa e viața făcută, ei sunt acolo, eu sunt aici, eu am tema mea aici, ei o au acolo. Fiul meu este, evident, jumătate român, prin mine - este, de altfel, botezat ortodox. Deși mama lui este catolică, nu s-a opus în acest sens. Deci are șansa să aibă două culturi, două spiritualități și două țări.
Prieten cu Marian Râlea din armată. Acum joacă împreună!
-În perioada studenției l-ai cunoscut pe Marian Râlea și ați rămas prieteni pe viață. Ce ai apreciat la el?
-Ne-am cunoscut la admitere și după aceea am plecat în armată. În armată se creează legături indisolubile. Țin minte un moment exceptional: eram într-un dormitor 40 de oameni și eu eram bolnav, mi-era rău, mă durea capul și orice zgomot, orice lucru din jur mă deranja și mă înnebunea. Ceilalți mai glumeau: “Uite că artistul e bolnăvior!”. Marian a reacționat: “Băi! Tăceți! Acum! Să nu vă mai aud! Eu sunt Marian Râlea. Ați auzit de mine. Eu nu am auzit de voi!” Și s-a făcut liniște. De acolo a început legătura noastră foarte strânsă, apoi, în primul an de facultate, când nu se rezolvase cu căminul, el, brașovean fiind, a stat la mine. Iar mama mea a avut grijă de noi ca și cum eram frați. Primele două semestre a stat la mine. Iar iarna mă duceam eu la el și mama lui era cea care avea grijă de noi. Toate lucrurile astea au sădit un pământ foarte sănătos și foarte bun, din care a înflorit această prietenie, care, iată, există în continuare.
-Acum vă vedeți des?
-Din păcate, nu prea avem timp, nici eu, nici el. Avem acest serial, “Fructul oprit”, unde ne vedem și asta ne bucură, pentru că ne vedem mult mai mult decât înainte datorită lui. Regizorii, toată echipa sunt foarte drăguți, nu vor să ne deranjeze când ne lansăm, începem cu glume, cu fel de fel de miștouri și amintiri de-ale noastre și, la un moment dat, ne dăm seama că ei așteaptă și îi încurcăm și stau după noi...
Video: Bogdan Sorocan
