Actorul Virgil Ogășanu, replică genială care s-ar putea potrivi în orice profesie: „În teatru, cel mai greu lucru este să uiți”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ajuns la vârsta de 78 de ani, maestrul Virgil Ogășanu este cel mai logeviv actor de la Teatrul Bulandra. Nici nu-i trece prin gând să se retragă, pentru că, spune el, „nu-i bine, te topești” și ne-a dezvăluit cele mai mari provocări ale meseriei pe care o parctică de mai bine de 5 decenii. Cel mai greu este să uiți și să o iei de la capăt, ca să poți intra în personajul următor.
Cuprins:
„Știu texte de acum 12-13 ani pe dinafară, se fixează, pentru că noi nu învățăm textele, noi lucrăm pe ele și atunci ele intră în creier, acolo rămân”
Virgil Ogășanu
de Andreea Romaniuc Archip
Libertatea: De 54 de ani jucați pe scena Teatrului Bulandra. Se poate spune că sunteți cel mai longeviv actor din distribuția actuală? Cum ați început cariera în București?
Virgil Ogășanu: Da, din distribuția actuală, da, am ajuns la performanța asta. Primii mei pași într-un teatru profesionist au fost la Piatra Neamț, în 1964, și am avut un mare noroc că acolo veneau regizori de primă mărime ai scenei românești, printre care și Ion Cojar, care m-a distribuit într-o piesă, „Nu sunt Turnul Eiffel”, a lui Catrinel Oproiu.
Am venit în București cu acest spectacol, în cadrul Decadei Dramaturgiei Originale. Spectacolul s-a ținut la Teatrul Mic, am luat premiul de interpretare pentru rolul masculin și acest premiu a constat în 4.000 de lei, pe care mi i-au dat de la Ministerul Culturii și i-am băgat în sân, că mi-era frică, pentru că toată lumea știa că am 4.000 de lei! În acea perioadă era o sumă uriașă pentru un actor, care avea salariul de 900 de lei. Mergeam în autobuzul 35, strângându-i la piept și ferindu-mă de toți oamenii, crezând că cineva îmi va lua banii.
„Eu, inițial, voiam să ajung la Teatrul de Comedie, unde director era maestrul Radu Beligan. Mi se părea un teatru tânăr, cu regizori tineri, cu un repertoriu mai interesant față de Bulandra, care mi se părea că te strivește prin personalitățile de aici.”
Am venit la Teatrul Mic, am jucat acest spectacol și în sală a fost maestrul Liviu Ciulei. M-a văzut și m-a întrebat dacă vreau să dau concurs la Teatrul Bulandra în 1965, toamna. Bineînțeles că am fost onorat, deși eu, inițial, voiam să ajung la Teatrul de Comedie, unde director era maestrul Radu Beligan.
Îmi plăcea foarte mult Teatrul de Comedie, mi se părea un teatru tânăr, cu regizori tineri, cu un repertoriu mai interesant față de Bulandra, care era un teatru Academic, un teatru pe care îl cunoșteam foarte bine, fiind student aici, în clădirea de lângă teatru, vechea clădire a institutului...
Văzusem toate spectacolele și mi se părea că e un teatru care te strivește prin personalitățile de aici, inclusiv profesoara mea de actorie, doamna Beate Fredanov. Am vrut la Teatrul de Comedie, însă nu se dădea concurs în acel an și atunci sigur că am acceptat invitația. Nu au vrut să îmi dea drumul de la Piatra Neamț, a fost o nebunie, până la urmă mi-am dat demisia și am reușit să vin. Din 1965 până în prezent sunt pe scenă.
Povestea de dragoste cu Valeria a început pe scenă, „din priviri”
De-a lungul timpului, cu ce actori ați împărțit cabina de la teatru?
Când am venit în Teatrul Bulandra, după ce am dat concurs, actorul Petrică Gheorghiu - actor important al teatrului - m-a invitat să stau în cabina lui, numărul 16. Era o onoare pentru mine, un puști de 25 de ani, să mă invite un mare actor al teatrului să stau în cabină cu el. O cabină care pe urmă, pe parcurs, a adunat o mulțime de actori: Florian Pittiș, Mircea Diaconu, Valentin Uritescu.
Tot aici ați cunoscut-o pe soția dvs. în spectacolul „Gluga pe ochi”. V-a făcut să renunțați la burlăcie la 37 de ani. Cum a început povestea dvs. de dragoste?
Din priviri, eram parteneri de scenă, nu aveam un rol direct. Ea avea un rol mai micuț, era la început, tocmai ce venise la Bulandra. Eu mă plimbam foarte mult cu fete în Cișmigiu și ea a avut casă aproape de Cișmigiu și a învățat la Liceul Lazăr, dar nu am văzut-o trecând pe acolo. La aproape doi ani de când ne-am întâlnit în acel spectacol, am cerut-o în căsătorie.
„Problemele de sănătate, majoritatea, mi le-am rezolvat în teatru. Supărările, nemulțumirile s-au topit prin repetiții, asta contează enorm, chiar și numai două ore și intri într-o altă zonă, este extraordinar. Teatrul e medicament.”
De unde vă luați energia și puterea de a face roluri memorabile în fața publicului? Ca oricare om, sigur aveți și dvs. probleme de sănătate...
Problemele de sănătate, majoritatea, mi le-am rezolvat în teatru. Supărările, nemulțumirile s-au topit aici, prin repetiții, asta contează enorm, chiar și numai două ore și intri într-o altă zonă, este extraordinar. Teatrul e medicament. Și nu numai pentru mine, în general actorii care au avut probleme, venind în teatru, le-au uitat.
Energia vine din dorința de a da viață unui personaj. E ca o naștere, trebuie să o iei de la zero. Le spuneam studenților mei: trebuie să cunoști personajul, în special personajele care au trăit în epoci diferite, cu sute de ani în urmă. Nu poți să faci personajul, dacă nu cunoști epoca, moda, mentalitatea, adică trebuie să ajungi să cunoști personajul așa de bine, încât să vorbești despre el cum ai vorbi despre sora ta sau despre părinții tăi.
Virgil Ogășanu joacă în spectacolul "Pisica pe acoperișul fierbinte"
Știe texte întregi, învățate acum 12-13 ani!
Actori consacrați au decis să se retragă din teatru. Dvs. v-ați gândit vreodată la asta?
Nu. Eu cred că a te retrage din teatru nu e un lucru bun decât dacă ai motive foarte serioase - o boală care te împiedică să joci. Nu e bine să te retragi din teatru, pentru că ieși din priză, te trage patul, începi să te gândești la altceva, pierzi contactul cu realitatea, cu colegii, cu tot ce se întâmplă în lumea artistică. Chiar dacă citești pe internet, nu mai e același lucru. Și încet, încet, te pierzi, te topești.
Exemplul cel mai bun este cel al doamnei Bulandra, care la 90 de ani era directoarea acestui teatru. La ora 8.00 era în fața teatrului, aici, la intrarea actorilor, cine venea după ea era nenoricire!
Ce vă mai doriți din punct de vedere profesional?
În primul rând, aș vrea să fiu sănătos, ca să pot să lucrez în continuare în teatru, pentru că asta este esențial la un actor: sănătatea. Sigur că nu mai pot să fac eforturile pe care le făceam cu mulți ani în urmă, dar îmi doresc să fiu prezent cât se poate de mult și, bineînțeles, în stare bună și să îmi meargă mintea.
Un actor mare, Ștefan Ciubotărașu, spunea: "Măi, știi care e cel mai greu lucru în teatru?" Care maestre? "Să uiți!" Și nu înțelegam cum e asta. Și așa e. Știu texte de acum 12-13 ani pe dinafară, se fixează, pentru că noi nu învățăm textele, noi lucrăm pe ele și atunci ele intră în creier, acolo rămân. Când nu te-ai identificat cu personajul, tușește lumea în sală, acesta este semnul!
Foto: Vlad Chirea
