O pană de curent cufundă în beznă întreaga planetă timp de câteva secunde, iar ceva dubios se petrece după reaprinderea luminilor. Jack Malik (Himesh Patel), un cântăreț eșuat, constată că nimeni în afară de el nu a mai auzit vreodată de The Beatles.
Iată ocazia vieții sale: bazându-se pe memorie, britanicul poate interpreta pentru prima oară hit-urile legendarilor artiști, devenind el însuși un zeu al muzicii.
Totuși, planurile ambițioase ale lui Jack nu prea se pupă cu viața liniștită a lui Ellie (Lily James), impresara lui, pe care o iubește în secret dintotdeauna. Oricât de glorios ar suna viitorul, ea exclude varianta de a-și părăsi orășelul natal, unde mai lucrează ca profesoară.
Profitând de pe urma muzicii lui John Lennon, Paul McCartney, George Harrison și Ringo Starr, Jack primește o ofertă de nerefuzat din partea unei case de discuri din Los Angeles. Totuși, asta înseamnă să-și lase în urmă viața din Anglia, implicit să renunțe la Ellie.
Rămâne de văzut ce va alege Jack: faimă internațională sau iubire în obscuritate?
Un cuplu care-ți înmoaie inima
Dinamica dintre Jack și Ellie e, cu siguranță, vedeta întregului film. Actorii Himesh Patel și Lily James au o chimie extraordinară și transmit împreună fiorii unei mari iubiri, ai unei relații pure care transcede noțiuni precum celebritate sau avere.
Ori de câte ori îi vezi dialogând sfios, îți vine să-i apuci cu mâinile și să-i împreunezi ca pe niște păpuși. Pur și simplu, simți că sunt meniți unul pentru celălalt și ajungi să oftezi văzând că niciunul nu face pasul decisiv. Dacă am judeca „Yesterday” strict după criteriul romantismului, filmul s-ar apropia de nota 10, grație jocului actoricesc.
Din păcate, iubirea lor e înfășurată în ambalajul ăsta fantastic al inexistenței Beatles-ilor, care dezamăgește crunt. Premisa filmului, deși fascinantă, nu e explorată suficient.
Gata cu întrebările!
Tocmai conceptul straniu e cel care te momește să-ți iei bilet la cinema, dar scenaristul ne-a întins tuturor o capcană. Dispariția inexplicabilă a trupei nu e niciodată lămurită, ci e folosită pur și simplu drept fundație pentru povestea vieții lui Jack. E doar un punct de pornire pentru erou, o oportunitate supranaturală de care acesta profită pentru a avansa în carieră.
De regulă, în cazul unor premise așa trăsnite, e mai bine să taci din gură decât să oferi o explicație ridicolă. Spre exemplu, n-aș fi vrut să mi se spună că trupa a fost ștearsă de pe fața pământului de către extratereștri omnipotenți, de dragul unui experiment social.
Totuși, privind povestea în ansamblu, te vei simți trădat. Filmul îți flutură constant semne de întrebare în fața ochilor, doar ca să le abandoneze. Te tachinează aiurea, pentru că nu are habar cum să-și soluționeze propriul mister.
Impact insuficient
Altă decepție vine în punctul culminant, când Jack conștientizează că nu mai poate trăi în minciună. Problema e că marea revelație vine prea devreme, deci impactul deciziei sale nu e suficient de pronunțat. E un anticlimax.
Știi cum spun englezii: cu cât sunt mai mari, cu atât mai dur se prăbușesc. Cântărețul ajunge viral în Social Media, OK, dar încă nu s-a consacrat ca o legendă muzicală. Abia a scos cinci piese și deja îl considerăm zeu?
Se cerea mai multă greutate în cariera protagonistului înainte ca scenaristul să-l trântească de pământ, pentru ca noi – spectatorii – să resimțim un șoc mai puternic. Până la urmă, vrem să fim impresionați, nu? Vrem dramă, contrast, schimbări. Le primim, dar nu în dozele ideale.
Măcar mesajul filmului e livrat clar și eficient: „Fii sincer cu tine însuți!”. Vedem cât de scurtă e bucuria atunci când culegi roadele muncii altuia. Vedem cât de ușor e să te înstrăinezi de cineva drag din simplul motiv că nu-ți dezvălui adevăratele sentimente. E o lecție pozitivă pe care nu strică s-o reîmprospătăm.
Țigară? Ce-i aia?
Deși la capitolul emoțional stă excelent, filmul e certat cu credibilitatea. Trupa The Beatles nu e singurul fenomen care a dispărut – lumea nu mai știe nici ce-i aia Coca-Cola, nici ce-s alea țigări.
Protagonistul descoperă destul de repede absența sucului, dar de faza cu țigările nu se prinde decât la jumătatea peliculei. Asta, deși recunoaște că fuma într-o vreme. Cum să treacă luni întregi din poveste fără ca un fost fumător să observe că fumatul a fost eradicat?
În fine, deja mă leg de detalii, dar suntem bombardați non-stop cu astfel de probleme minore și ni se cere prea des să le trecem cu vederea.
Vremurile se schimbă
În plus, mi-e greu să cred că muzica Beatles-ilor s-ar bucura în 2019 de același succes pe care l-a avut în anii 60. Industria muzicală funcționează după cu totul alte principii, iar melomanii de acum sunt radical diferiți față de cei de atunci. Poate că subestimez publicul actual, dar chiar mă îndoiesc că ar aprecia piesele lui Lennon, McCartney, Harrison și Ringo la justa lor valoare, la nivel global.
Ca să nu mai vorbim despre faptul că lipsa Beatles-ilor din peisaj ar însemna că nici trupa The Monkees nu a fost înființată vreodată, nici alte formații care au fost profund influențate de stilul coloșilor din Liverpool. Întreaga scenă muzicală ar arăta total diferit, fără ei.
Merită sau nu?
Lăsând deoparte „fleacuri imense” de genul ăsta, „Yesterday” funcționează foarte bine ca o poveste despre dragoste și succes profesional, dar mai ales despre dezacordul dintre cele două.
Actorii principali prestează genial și formează cuplul perfect pe ecran, forțându-l și pe cel mai insensibil spectator să se-nmoaie.
Rămânem însă cu regretul unei premise captivante care a fost aruncată la gunoi. The Beatles au fost șterși din istorie, dar nu vei afla niciodată de ce, așa că nu-ți pune speranțe în latura fantastică a filmului!
„Yesterday” rulează în cinematografele din România începând de pe 12 iulie.
Nota: 6/10.