25 de ani am iubit de pomană. Am rămas doar cu dezamăgirea…

Nu intenționez să vă întristez, dar n-am cum altfel. Din păcate, cele ce vă voi povesti reprezintă povestea vieții mele, iar pe scurt, privind în urmă, concluzia ce se poate trage este una simplă și clară: am fost un naiv, un orb, un fraier! Sau, altfel spus, am fost un îndrăgostit în adevăratul sens al cuvântului. Unul de care Diana și-a bătut joc cum a vrut. și nu o zi- două, ci ani și ani la rând…

Am cunoscut-o pe Diana la grădiniță. Da, ați citit bine, la grădiniță. Doar v-am spus că este povestea vieții mele… Eram doar un copil în vârstă de cinci ani când am prins drag de ea. Bineînțeles, pe atunci nu știam ce înseamnă a iubi. știam însă că simt ceva față de acea fetiță cu fundițe, care zâmbea atât de frumos și râdea atât de zgomotos. Îmi plăcea să fiu în preajma sa, să mă joc cu ea, îmi era drag să îi vorbesc și să o aud vorbindu-mi. Dacă asta înseamnă a iubi – atunci o iubeam pe Diana încă de atunci, de la grădiniță. și aveam să îmi dau seama de lucrul acesta atunci când a plecat pentru prima oară.

Se întâmpla pe la mijlocul anului 1991, atunci când a început vacanța de vară. Dacă toți ceilalți copii erau veseli și voioși, eu eram bosumflat. De ce asta? Fiindcă aflasem că Diana urma să plece definitiv din țară. Părinții săi se hotărâseră să emigreze în Canada, acolo unde aveau deja stabilite niște rude, și tocmai obținuseră actele necesare. Eram sfâșiat, eram atât de disperat încât sentimentul care sălășluia latent în mine a izbucnit furibund. Cuprins de gândul că n-o voi mai vedea niciodată pe Diana, am făcut un gest nechibzuit: m-am dus la mama și i-am spus că, deși sunt un copil, sunt îndrăgostit.

Mama m-a ascultat cu răbdare, nu a râs de mine, așa cum probabil ar fi făcut alți părinți în locul ei. Nu, m-a luat foarte în serios, iar la final m-a întrebat:

— Mihai, e foarte frumos să iubești, dar Diana știe? I-ai spus? Poate că, dacă va afla cât este de iubită, nu va mai pleca…

— Nu, nu i-am spus nimic. Mi-a fost rușine, i-am răspuns eu, sincer.

— Ai procedat greșit. Trebuie neapărat să îi spui.

și… i-am spus. și… degeaba. Tot a plecat. Nu era după ea. Dacă părinții ei făcuseră planurile, nu avea cum să se opună; trebuia să plece. M-a consolat însă gândul că mă plăcea și ea, după cum mi-a spus atunci când îi destăinuisem sentimentele mele.

— N-am să te uit niciodată, Diana. Am să aștept să te întorci. Am să te aștept toată viața și am să te iubesc mereu, i-am promis la despărțire, cu lacrimi în ochi.

— și eu, la fel, Mihai, mi-a promis, la rândul său.

Eu, unul, mi-am ținut promisiunea. Ea însă nu și-a ținut-o, după cum aveau să demonstreze faptele. M-a amăgit ani în șir și m-a lăsat să cred că aș fi iubirea vieții ei; când colo, iubirea vieții ei era un altul, Damian. A trebuit însă să treacă douăzeci și cinci de ani până să aflu asta…

Până atunci, lucrurile merseseră bine între noi. Chiar neașteptat de bine. După doi ani de la emigrare, familia Dianei a revenit în țară pentru o scurtă vacanță. La plecare, părinții fetei pe care o iubeam lăsaseră apartamentul în care locuiseră fratelui tatălui Dianei, așa încât, în mod firesc, s-au stabilit la el pe perioada șederii în țară. Asta mi-a convenit de minune, căci apartamentul respectiv se afla în blocul de vizavi de cel în care locuiam eu și ai mei, ceea ce îmi permitea să o am permanent în apropiere pe Diana. De altfel, idila noastră se înfiripase și dura încă de dinainte de înscrierea la grădiniță, din perioada în care eram niște țânci, tocmai fiindcă, locuind vizavi, ne întâlneam la locurile de joacă de lângă blocuri.

Așa s-a întâmplat și atunci, la prima sa revenire în țară. într-o dimineață, ne-am întâlnit pur și simplu la leagăne. Aveam opt ani, crescuserăm și ne schimbaserăm întrucâtva de când nu ne mai văzuserăm, dar ne-am recunoscut imediat. Cum am văzut-o, am strigat: „Dianaaaa!”, am fugit către ea și am luat-o în brațe.

— Mihaaaaai! a țipat si ea, la fel de bucuroasă că mă vede.

A fost o vară pe cinste, care aș fi vrut să nu se mai termine niciodată. Ne-am distrat de minune, jucându-ne împreună de dimineața până seara. Eram fericit și, în naivitatea mea, mi se părea că ceilalți copii erau invidioși pe noi când vedeau cât de bine ne înțelegeam și cât de mult ne iubeam în felul nostru infantil. în special, aveam impresia că Damian, un coleg de grădiniță și mai apoi de școală, ne privea cu ciudă. Nu de altceva, dar prea se oftica atunci când mă vedea luând-o pe Diana de mână și prea încerca să se bage în seamă cu ea, de parcă alte fete n-ar mai fi fost… N-am zis însă nimic atunci; eram, vorba aceea, prea mic pentru un război

atât de mare. Nu înțelegeam cum funcționează legile iubirii. Mi-au trebuit o grămadă de alți ani până am reușit să înțeleg…

A doua revenire pe meleagurile dâmbovițene a Dianei avea să se producă peste încă cinci ani, pe când eu tocmai împlinisem 13 ani, fiind prilejuită de mariajul Mariei. Maria era fiica fratelui tatălui Dianei, adică verișoara acesteia. O fată cu zece ani mai mare decât mine și Diana, slăbuță, fâșneață și ageră, o fată bună, de a cărei fericire nu puteam să nu mă rog, cu atât mai mult cu cât nunta ei îmi dăduse ocazia să o revăd pe Diana, iubirea vieții mele.

Diana… Diana mea, cum îmi plăcea să o numesc… Diana era schimbată mult, numai și numai în bine, deși nu aș fi crezut că așa ceva mai era posibil. Totuși, era… Dacă până atunci fusese o copilă care se juca cu păpușile, acum era o domnișoară în toată regula, cochetă și fină din cale afară. Despre frumusețe nu mai pomenesc, căci mi-ar lua pagini întregi pentru a descrie cu lux de amănunte o așa superbitate de fată. Mă rezum să spun că Diana era o apariție minunată în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce mă făcea mândru că eram prietenul ei, și trec mai departe.

— ți-a fost dor de mine? m-a întrebat Diana când m-a văzut, privindu-mă atentă, cu ochii ei negri și strălucitori, ca de veveriță zglobie, pentru a nu scăpa nimic din reacția mea.

— Mai întrebi? Te-am visat în fiecare noapte! i-am răspuns șmecherește, în timp ce o sărutam pe obraz, căci de-acum nu mai eram copil, eram și eu un puber, începusem să mă dezgheț.

Ca și data trecută, șederea Dianei în țară nu a durat mai mult de două săptămâni. Cu toate acestea, ea a constituit un imens prilej de bucurie pentru mine, căci, fiind împreună ore în șir, ne-am apropiat mai mult decât o făcuserăm în ultimii cinci ani. Nu intraserăm în noul mileniu și pe atunci internetul nu pătrunsese la noi. Abia își făcea loc, timid, telefonia mobilă. De bază era tot poșta, drept care eu și prietena mea de peste mări și țări păstraserăm legătura prin intermediul scrisorilor, care însă ajungeau destul de târziu din pricina distanței, iar în afară de asta, de două-trei ori vorbiserăm la telefon. Era puțin, dar era totuși ceva. Ceva care menținuse aprinsă flacăra iubirii noastre, iubire care era din ce în ce mai intensă și mai încărcată de dorință, dovadă sărutările care deveneau tot mai dese și mai înfocate.

Un singur lucru nu mi-a plăcut cât a stat Diana în țară: faptul că oriunde mergeam, orice făceam, era prezent și tipul ăla, Damian. Dacă jucam badminton, se invita și el la joc; dacă ieșeam cu barca pe lac, venea și el; dacă mergeam la film, își făcea și el apariția… înțelegeam de ce, înțelegeam că o plăcea și el pe Diana, știam că ea era prietena mea și nu era atrasă de el, dar, cu toate astea, mă deranja prezența lui peste tot. încercam să scap de el, dar fără succes. Făcea ce făcea și se lipea. Iar când o întrebam pe ea ce caută respectivul cu noi, Diana îmi răspundea:

— Părinții lui și ai mei sunt vechi prieteni de familie… N-am cum să îl evit, chiar dacă aș vrea…

Nu mi-a căzut prea bine ce am auzit, dar n-am lăsat ca acest mic inconvenient să îmi atenueze fericirea. M-am lăsat în voia sorții, am trăit clipa, cum se spune, bucurându-mă de timpul petrecut în compania Dianei înainte de plecarea în Canada. Am întrebat-o când va mai veni în țară și mi-a dat un răspuns care m-a cam întristat:

— Nu știu, nu depinde de mine. Părinții hotărăsc, știi bine. S-ar putea să nu ne mai vedem mulți ani de acum înainte…

Astfel s-a terminat reuniunea de șapte ani, dacă pot să o numesc așa, dintre mine și Diana. Următoarea, din păcate, așa cum prevestise Diana, avea să fie mult mai îndepărtată în timp, peste nu mai puțin de zece ani (când trecuseră șaptesprezece ani de la dezrădăcinarea familiei sale), ani care mi s-au părut o veșnicie! Spre șansa mea însă, ea s-a încheiat într-un mod optimist. De ce spun asta? Pentru că, dacă în urmă cu câțiva ani viitorul nostru împreună nu suna prea bine, acum începea să sune.

Am aflat că părinții ei nu erau mulțumiți de viața pe care o duceau în Canada, și o repatriere era foarte probabilă. Motivele? Pe de o parte, nu reușiseră să își facă o situație materială înfloritoare, pe de alta, începuse să îi mistuie dorul de țara natală. Poate că sunt egoist, dar când am auzit asta, primul gând care mi-a venit în minte a fost: ce bine că nu s-au descurcat acolo!

întâlnirea în sine a fost pasională, o întâlnire tipică pentru doi adolescenți care se cunoșteau și se iubeau de mici. Ne-am sărutat pasional, am practicat tot felul de ghidușii erotice și, una peste alta, mai rămânea să ne contopim sexual pentru a putea spune că formăm un cuplu în adevăratul sens al cuvântului. N-am făcut-o însă, și asta a fost o mare greșeală! Nu degeaba au zis bătrânii să bați fierul cât e cald… Căci dacă nu l-am bătut eu, l-a bătut altul în locul meu, și anume Damian.

— Mihai, este minunat că m-ai așteptat și te-ai sacrificat… Dar hai să mai așteptăm până revin de tot acasă! m-a rugat Diana atunci când am încercat să o seduc. Mă voi întoarce repede.

Am acceptat propunerea ei, deși tânjeam de dorința de a face dragoste cu ea și, totodată, de a-i destrăma definitiv speranțele lui Damian, cel care nu renunțase nici acum la Diana și care, la adăpostul argumentului privind prietenia celor două familii, continua să fie în preajma ei. Ah, dacă aș fi știut ce pune la cale ticălosul și mangositul…

La mai putin de doi ani de la precedenta întâlnire, mai exact în urmă cu câteva luni, Diana și familia sa s-au întors, în sfârșit, pentru totdeauna, în țară. Așa cum stabiliserăm, am așteptat-o la aeroport. De cum am văzut-o, ceva nu mi-a plăcut la ea. Pe lângă f aptul că părea mai solidă ca de obicei, era vădit distantă cu mine si nu reușea să îmi susțină privirea. Îi era rușine. M-a intrigat această atitudine ciudată, căci din iubire pentru ea îmi petrecusem întreaga tinerețe într-o abstinență de martir. Am simțit că ceva nu era în regulă și am avut confirmarea în momentul în care, nonșalant și sigur pe el, la aeroport și-a făcut apariția Damian, coșmarul existenței mele.

Nu doresc să intru în amănunte care nu-mi fac deloc plăcere, dar vreau să vă prezint totuși finalul poveștii mele. Unul trist, așa cum v-am prevenit de la început, și care ar fi fost de-a dreptul tragic dacă nu m-aș fi abținut să îi crăp capul netrebnicului. Pe scurt, în urmă cu ceva timp, Damian fusese în vacanță în Canada, la invitația Dianei și, în timpul vizitei pe care i-o făcuse acolo, se cuibărise lângă ea și o lăsase însărcinată… Incredibil, dar adevărat! După ce îi dedicasem întreaga viață, Diana mea, eternul meu feminin, era gravidă cu Damian!

Constatând că am fost înșelat și umilit, tot ce am putut face a fost să mă apropii de Diana și să îi șoptesc la ureche: „Să-ți fie rușine, ești o curvă!”. După care am scos-o definitiv din viața mea. De atunci și până acum, în circa jumătate de an, am schimbat alte trei eterne feminine și, între noi fie vorba, între ele și eternul pentru care mi-am sacrificat viața nu e mare diferență…

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE