Am ajuns pe drumuri din cauza viciilor

Sunt o femeie simplă, n-am făcut decât zece clase și locuiesc într-un oraș din Moldova. Acum șapte ani aveam o viață liniștită și toate cele trebuincioase unui trai normal: o casă mobilată, o slujbă bunicică, o sănătate zdravănă și perspectiva de a mă mărita cu un om cinstit și iubitor.

Dar e știut faptul că omul se învață repede cu binele și uită cu cât greu a agonisit tot ceea ce are. Când îți face necuratul cu ochiul, trebuie să fii cu mintea trează și să te gândești că Dumnezeu le vede pe toate, nu să cazi în păcat și să calci în picioare orice dovadă de bunăvoință din partea celorlalți. Eu n-am ascultat de sfaturile bune și nici n-am mai călcat prin casa Domnului câtă vreme am fost o păcă-toasă.

Mi-era rușine de faptele mele și de ceea ce făceam, pasămite, deși pe atunci n-aș fi recunoscut cu niciun chip așa ceva. Când am terminat eu cele zece clase de școală, câte am făcut, mama și tata m-au îndemnat să-mi caut de lucru:

— Ionelo, gata, ți-ajunge cât ai mers la școală! Că-n familia noastră n-au fost nici cărturari și nici savanți. Nu e de-alde noi treaba asta… Caută-ți mai bine o slujbă bună, să ai ce mânca și cu ce te-mbrăca, să n-ai grija zilei de mâine. Că noi am fost oameni cu scaun la cap și ne-amîngrijit s-avem de toate.

— Da, tăticule, am sărit eu bucuroasă. Chiar de mâine m-apuc de lucru, dacă mi-oi găsi!

— Bravo, fată, așa te vreau! Să ai grijă să îți facă și carte de muncă, să nu muncești ca fraiera la negru, că, pe ur-mă, la pensie, să vezi ce bine e când îți vin bănuții și nu ești nevoită să umbli
cu cerutul, a mai adăugat și mama, sfătoasă.

Zis și făcut. In scurt timp, m-am angajat vânzătoare la un magazin alimentar. Aveam un salariu destul de bun, n-aveam griji multe, că stăteam cu ai mei. Mama și tata aveau și ei pensii, fiindcă munciseră toată viața la fabrică. Eu eram copil făcut la bătrânețe, dar aveam două surori mai mari, măritate și așezate la casa lor, cu copii și tot dichisul. În timpul săptămânii munceam, iar sâmbăta și duminica făceam piața, găteam și spălam, să se mai odihnească și bătrânii mei părinți. N-aveam de ce mă plânge.

La slujbă, nu era prea greu, numai seara, când plecam, eram obosită de atâta stat în picioare în spatele tejghelei. Mai rău era când se aducea marfă și trebuia să o descărcăm. Deși erau și vreo doi bărbați angajați la pază, eram nevoite și noi, vânzătoarele, să punem umărul, altfel imediat țipa șeful la noi. Era bine însă că puteam să cumpărăm cu reducere și nu se uita nimeni dacă mai tăiai o felie de salam și una de pâine ca să mănânci la prânz. În rest, eram neștiutoare ca o măicuță. Nu mergeam decât de-acasă la slujbă și înapoi, nu mă abăteam din drum. N-aveam eu treabă cu bărbații și nici ai mei nu mă grăbeau.

— Fata tatei, ai grijă că bărbații nu-s toți ca mine! Cei mai mulți nu vor decât să păcălească fetele, să le facă de rușine și, pe urmă, a doua oară, nu mai auzi de ei. Tu să fii fată cuminte și, când o avea vreunul treabă cu tine, să-mi spui mie, să-l văd eu mai întâi ce hram poartă.

— Da, tată, răspundeam eu și nu ieseam din cuvântul lui.

Intr-una din zile, una dintre colege m-a tras deoparte în depozit și mi-a spus râzând pe înfundate:

— Ascultă, Ionelo, îl știi pe băiatul ăla de la pază, pe Nelu?

— Da, normal că-l știu. Ce-i cu el, de ce râzi așa, singură?

— Tu n-ai observat nimic?

— Ce să observ? Da’ spune odată, că începi să mă enervezi!

— Ori nu vezi bine, ori nu știu ce să mai zic de tine, că noi toate am văzut cu ce ochi se uită după tine…

— A, da? m-am mirat eu.

— Da, și a văzut bietul om că nu-l bagi în seamă și m-a rugat pe mine să te-ntreb dacă vrei să te vezi cu el, să vorbiți…

Când i-am spus colegei mele că eu vreau să-l întreb mai întâi pe tata, a râs de mine încontinuu, timp de cinci minute, dar mi-a zis că o să-i transmită lui Nelu. Asta ca să vedeți ce fată cuminte eram pe-atunci. Nelu însă s-a bucurat că are măcar o șansă. După ce i-am spus tatei, el s-a arătat încântat să-l cunoască si să stea de vorbă cu Nelu.

— Dacă vrea să iasă cu fata mea, trebuie să-mi spună întâi ce gânduri are!

Nelu s-a conformat și a venit pe la noi într-o sâmbătă, cu o sticlă de țuică pentru tata și cu bomboane de ciocolată pentru mama. Nu vă mai zic ce încântați au fost ai mei, cât despre mine – eu n-aveam nicio părere. Nelu îmi părea a fi băiat de treabă, la locul lui, dar nu mă atrăgea cu nimic.

N-aveam eu însă experiență cu bărbații, așa că m-am gândit că abia după ce ne vom cunoaște mai bine o să-mi dau seama ce simt și ce nu.

Vreo doi ani de zile am umblat împreună și ne înțelegeam tare bine. După acești doi ani, m-am trezit cu Nelu că mă cere de nevastă. Ai mei se cam așteptau la asta și erau bucuroși nevoie mare.

— Nici nu se putea un băiat mai bun și mai liniștit pentru fata mea! a spus tata. Gata, facem nuntă mare!

Eu mă bucuram mai ales de bucuria lor. țineam la Nelu, dar nu aflasem încă ce-i aia iubire. Nelu se purta frumos cu mine și mă respecta, mă ducea acasă, avea grijă de mine să nu car greutăți. Era un bărbat tare bun și la locul lui, însă era un om simplu și nu se pricepea să farmece femeile cu vorbe dulci și mieroase.

Urma, așadar, să ne cununăm, dar casă n-aveam. Nelu stătea cu ai lui și cu frate-său mai mic, într-un apartament cu trei camere. Eu, mama și tata aveam patru camere, cum le repartizase regimul anterior părinților mei, fiindcă aveau trei copii. Așa că tata a spus că are de gând să vândă apartamentul, să ne ia nouă două camere și lor o garsonieră, că la vârsta pe care o au ei este de ajuns.

Nelu a plâns din recunoștință, văzând cât de binevoitori sunt socrii lui. Când toate actele au fost gata, ai mei mi-au pus în mână cheia unui apartament cu două camere, pe numele meu. Cine mai era ca mine?! M-am mutat, iar mobilele le-am împărțit între noi. Cum ai mei n-aveau nevoie de mare lucru într-o garsonieră, mie mi-au rămas destule acareturi.

Toate astea se întâmplau în primăvară, iar în toamnă urma să ne căsătorim. Nelu era tare mândru că mă va lua de nevastă. Mă lăuda pe la toți prietenii lui, iar fetele de la magazin își făceau cruce de norocul meu: unde mai găsești în ziua de azi un băiat așa de bun și de corect? Până și șeful nostru ne promisese un cadou frumos pentru nuntă și, de câte ori ne vedea, ținea să ne amintească de faptul că datorită lui ne-am cunoscut, în magazinul lui.

— Măi copii, eu trebuie să vă fiu naș, că, dacă nu eram eu, nu vă luați voi acuma!

Intr-o seară, pe când eram cu Sanda, colega care-mi spusese că Nelu mă plăcea, și nu erau prea mulți clienți, a intrat un individ tare șmecher, pe care nu-l mai văzuserăm până atunci. Ne-a aruncat o privire galeșă și a spus:

— Sărut-mânușițele, zânelor, coniac Napoleon aveți?

Noi, intimidate de așa „musiu”, am chicotit și am răspuns în cor:

— Da, domnule, avem!

— Măi, măi, ce fete bune! Păi, ia dați-mi și mie un coniac dintr-ăsta și o cutie de bomboane, da’ de-alea mai bune, că mă duc la o doamnă, ne-a spus el coborând glasul la ultimul cuvânt, să-nțelegem noi că-i ceva secret.

După ce-a plecat, eu și Sanda am rămas uitându-ne după el. Era și ea de aceeași părere cu mine, că e un tip tare bine și tare „domnos”. Ne dăduse gata pe amândouă. După puțină vreme am aflat că și eu îi căzusem cu tronc, pentru că a tot început să vină pe la magazin, să cumpere ba una, ba alta, mai mult ca să-și facă de treabă. Ori de câte ori venea, mă provoca cu vorbe de alint și cu texte bine lucrate, că nici nu știam ce să-i răspund. Nu le aveam eu cu vorbirea aleasă și mi-era rușine să nu spun vreo prostie. Sanda, când a văzut că se-ngroașă gluma și individul începe să vină seară de seară să mă curteze, mi-a atras atenția:

— Ionela, fata mea, ce-i în căpșorul ăla al tău? De te-o vedea Nelu stând la vrăjeală cu ăsta, nu cred că o să-i placă…

— Ei da! m-am pomenit eu vorbind. Nu trebuie să-i placă lui. Ce, n-am voie să glumesc și eu cu un domn?

— Ai grijă ce faci, mi-a mai spus ea, să nu vii plângând la mine.

„E geloasă că n-o bagă și pe ea în seamă”, m-am gândit eu atunci, fudulă. „Asta este, dacă mă place pe mine mai mult…” Intr-o seară, după ce tipul ăsta venea deja pe acolo zilnic de vreo lună, fără ca Nelu al meu să fi observat, că el stătea în spate la depozit, mă pomenesc cu acest domn parfumat că vine și-mi spune:

— Frumoasa mea, dă-mi și mie o șampanie și numărul tău de telefon. Mâine seară am planuri cu tine.

— Șampanie, da, am bâiguit eu, dar eu sunt logodită, domnule dragă.

— Vai, nu-mi spune asta! De câte ori văd și eu o femeie pe gustul meu, mi-a luat-o altul înainte, s-a făcut el că nu știe. Atunci măcar așa, să stăm și noi de povești și să-mi spui și mie ce-i cu băiatul ăsta al tău…

— Așa da, mă-nvoiesc, am spus eu, naivă.

Pe undeva, știam că nu-i bine ce fac, fiindcă n-am spus nimănui că l-am invitat pe domnu’ Silviu la mine, cum îl chema pe respectivul. Lui Nelu i-am spus că nu mă simt bine și l-am rugat să nu ne vedem în sâmbăta aia, după care m-am aranjat și eu cum am știut mai bine. Mi-am pus părul pe moațe, mi-am făcut unghiile cu ojă, mi-am pus o rochie frumoasă. Domnu’ Silviu a venit cu șampanie, cu flori, dar mai avea în pungă și o sticlă de votcă. Eu m-am mirat de atâta băutură, însă el m-a informat că omul, când se-ncinge la vorbă, are nevoie de „combustibil”, iar șampania e oricum pentru desert. Ei, ce să-i faci, eu eram fată neștiutoare… De încins la vorbă, ne-am încins noi, dar nu numai la vorbă… Când am ajuns la desert, adică la șampanie, domnu’ Silviu își luase deja desertul.

— Dulce fată ești tu, Ionelo! Acum, să curgă șampania!

Eu eram prea aghezmuită cu votcă să mai știu ce-i cu mine, dar a doua zi dimineață, după ce a plecat domnu’ Silviu și-am găsit urmele de sânge pe cearceaf și dezordinea din casă, am înțeles ce-am făptuit. N-am scos o vorbă de față cu nimeni, să nu se afle nimic, însă domnu’ Silviu a tot continuat să vină seara și să păcătuim împreună. M-a învățat cu băutura și cu țigările, iar în scurt timp am aflat că-mi plac tare mult bărbații.

Problema era doar că Nelu era prea moale pentru mine. Aveam nevoie de un tip cu tupeu ca domnu’ Silviu, care să facă ce vrea cu mine. După o vreme însă, acesta m-a atenționat că bănuții lui sunt pe terminate. Ca să nu-l pierd și ca să avem ce bea, am început să fur de la magazin, pe furiș. Când s-a prins șeful, m-a dat afară și m-a făcut de ocară, spunându-mi să zic mersi că nu mă dă pe mâna poliției.

Cu Nelu a fost tragedie mare, căci a aflat absolut tot atunci, prin Sanda: și c-am furat din magazin, și de treaba cu domnu’ Silviu. Evident, au aflat și ai mei și și-au pus mâinile în cap, dar nu mai aveau ce face: trecuseră deja apartamentul pe numele meu, majoră eram… M-au scos de la suflet toți și mi-au spus că nu vor să mai aibă de-a face cu mine.

Am suferit, dar, de ciudă, le-am întors și eu spatele. De-atunci, a început desfrâul meu. N-aveam bani nici eu, nici domnu’ Silviu, de slujbă nu îmi mai ardea, că eram tot timpul abțiguită, așa că am început să vând de prin casă.

Când n-am mai avut ce vinde, am vândut chiar casa. Banii s-au topit repede, fiindcă așa-zisul domn Silviu a dispărut aproape cu toți în scurtă vreme, lăsându-mă cu buza umflată. De supărare și de atâta alcool, am făcut și un ulcer perforat și m-am internat la spital, cu ultimii bani. Când am ieșit de acolo, m-am trezit pe drumuri. Nu mai aveam nimic: nici casă, nici familie, nici slujbă, nici bani, nimic. Eram bolnavă, îmbătrânită înainte de vreme și scârbită de viață.

M-am rugat de unul și de altul să mă ia în gazdă și, până la urmă, și-a făcut pomană cu mine o mătușă mai îndepărtată.

Am reușit cu greu să mă angajez iarăși, căci nu era ușor cu dosarul meu, în care scria că mi s-a desfăcut contractul de muncă. După vreo doi ani, am auzit că Nelu s-a însurat cu o f ată liniștită și drăguță. Am plâns și mi-am blestemat zilele pentru prostiile pe care le făcusem, dar timpul nu l-am mai putut întoarce, nu am avut ce face, a trebuit să te resemnez.

Au trecut mai mulți ani de atunci și încă nu m-am putut împăca cu părinții și cu rudele mele. Trăiesc ca un câine alungat de toată lumea, încercând să-mi câștig traiul ca să pot supraviețui. Bărbații nu mă mai bagă în seamă fiindcă sunt prea posacă și nu mai am chef de viață. Am început să mă duc din nou la biserică și trag speranța ca, într-o zi, Dumnezeu să se întoarcă din nou cu fața spre mine și să mă ajute să intru iar în rândul oamenilor.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE