Ca într-un basm de iarnă m-a cerut în căsătorie de Crăciun!

Lucrez la o firmă care ține mult la buna dispoziție a angajaților săi, ca să zic așa, așa că vara avem parte de o mini-vacanță la mare, iar iarna, de una la munte. Așa s-a întâmplat și la începutul lunii decembrie a anului trecut.

Căzuseră câțiva fulgi răzleți în unele stațiuni, iar în altele s-a putut chiar schia. Noi am plecat cu mic, cu mare la Predeal. Putea veni fiecare cu perechea, numai că eu eram singură, așa că am plecat neînsoțită. Nu m-am dat niciodată în vânt în mod special după colegii mei, care, în marea lor majoritate, sunt mai tineri ca mine și extrem de zgomotoși și agitați. Mai am și câteva colege de vârste apropiate, cum e Florina, de pildă, așa că m-am lipit de grupul lor.

Florina venise cu prietenul ei, cu care știam, din auzite, că e de vreo trei ani. Am simțit o atracție irezistibilă față de el încă din clipa în care l-am văzut. Părea exact genul de bărbat care-mi place. Fiecare dintre noi are în minte un model de pereche, care rămâne, uneori, un etalon imposibil de atins și rareori devine palpabil.

Când Florina mi l-a prezentat pe Rareș, s-a petrecut ceva foarte bizar: parcă ne-am electrocutat amândoi. El îmi ținea mâna și nu-i mai dădea drumul, iar eu nu-mi mai puteam lua ochii de la el. Noroc că au apărut colegii noștri cei tineri, cu gălăgia lor, și ne-au trezit din vrajă… A urmat apoi ceva minunat. II întâlneam peste tot, chiar și în locurile unde încercam să mă ascund de ceilalți. Ne căutam unul pe celălalt fără niciun cuvânt și ne mulțumeam uneori cu o simplă privire sau o strângere de mână.

Mă simțeam îngrozitor de jenată. Florina nu a fost niciodată o persoană apropiată de mine. Ne salutam, schimbam amabilități și atât. Tot ceea ce știam despre ea știam de la colegele mele de birou, a căror plăcere este să-l ia pe fiecare la puricat, să-l analizeze în cele mai mici detalii.

Asta, când n-au prea mult de lucru, pentru că, altfel, sunt niște fete de toată isprava. Oricât aș vrea să nu le aud comentariile, n-am cum s-o fac, biroul e destul de mic, iar ele vorbesc în j*ura mare.

II cunoșteam deci pe Rareș din descrierile Mariei și ale Adrianei care, trebuie să recunosc, vorbesc întotdeauna cu interes sporit despre el. Bănuiesc că le place și lor. știam de la ele că, deși e un tip serios, ditamai arhitectul, are alura veșnicului puști pus pe glume.

Mai știam că e un gen sportiv și discret, căruia nu-i place să iasă în evidență, nici s-o facă pe nebunul. Îmi amintesc și acum, cu amuzament, una din discuțiile fetelor:

— Auzi tu, Florina asta e fată bună, dar cam simpluță… Mă tot întreb ce o fi găsit tipul ăsta atât de mișto la ea! și unde mai pui că nici nu e mulțumită de el, cică e prea intelectual și prea moale… De ce nu renunță la el, dragă? S-ar găsi amatoare cu ghiotura!

Cuvintele astea mi-au revenit în minte în mod spontan atunci când l-am cunoscut pe Rareș. Era exact așa cum îl descriseseră fetele: înalt, subțire, distins și discret, pe deasupra. Într-una din zilele petrecute la Predeal, Florina, așa nitam-nisam, m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ea prin bazaruri și magazine, să-și cumpere ceva. I-am răspuns că da, fără să mă gândesc.

Am petrecut vreo trei ore împreună. Mi-a vorbit mai tot timpul despre Rareș, lucru care m-a uimit, având în vedere că nu eram prietene. Atunci n-am înțeles de ce o făcea.

— Iubitul meu e un tip extraordinar, numai că are și ceva lipsuri. E extrem de serios, nu știe să se bată niciodată pentru ceva care-l interesează, cedează foarte ușor, de lehamite să se complice… Eu trebuie să fiu bărbatul în casă. E genul căruia îi place să stea seara acasă, chiar și-n weekend. Nu se omoară să iasă în lume, stă în fotoliu și citește sau ascultă muzică. Ar putea sta așa, fără să scoată o vorbă, ore întregi. Ori de câte ori am chef să dansez sau să socializez, trebuie să ies cu prietenii. Lui nu-i place gălăgia. Are apucături de pensionar. Nici la filme nu prea ne potrivim, eu mă uit la comedii, la filme de dragoste, lui îi plac numai filmele serioase, de artă și talk-show-urile astea politice care sunt la modă. E în stare să asculte de zeci de ori aceeași muzică și să vadă același film iar și iar, dacă găsește el un „ceva” la acel film. Stă uneori cu ochii pe pereți și visează, vorbesc cu el, dar nici nu mă aude. Parcă ar fi plecat undeva, departe. Nu știe să se certe, să ridice tonul; chiar și atunci când îl enervează cineva, el continuă să fie politicos și nu-și pierde cumpătul. Are felul lui special de a evada din lumea asta pe care o detestă, dar nu face niciodată pe cineva să se simtă prost. Pentru nimic în lume! Locuim împreună de trei ani, dar uneori mă simt atât de obosită, încât îmi vine să renunț. Mi-au făcut curte tot felul de bărbați, căci, chiar dacă nu sunt cine știe ce frumusețe, bărbații spun că sunt foarte feminină. Eu însă l-am ales pe el și mă tot întreb de ce.

— Ei, lasă, n-o fi dracu’ atât de negru… i-am răspuns eu așa, într-o doară.

Dădeam din cap aprobator și-n timpul ăsta nu reușeam să-mi scot din minte zâmbetul lui complice. Iar descrierea stilului său de viață m-a fermecat cu adevărat: Doamne, cât de bine ne-am fi potrivit!

Când ne-am întors, am dat imediat de el și l-am văzut făcându-mi semn să ne întâlnim pe terasa hotelului. M-am dus într-un suflet.

— Unde ai dispărut? Te-am căutat peste tot. Florina plecase la cumpărături și puteam sta și noi singuri…

— M-a luat și pe mine cu ea.

— Probabil că simte ceva… Să știi că, în ciuda aparenței ei de fată împrăștiată, e foarte profundă și serioasă. ține la mine, dar suntem absolut incompatibili. Suntem prea diferiți. Gândim diferit, simțim diferit. Nu există un singur lucru care să ne placă amândurora în egală măsură. și totuși, ne încăpățânăm să stăm împreună. Ea știe că n-am de gând să mă însor cu ea, iar eu am tot sperat că face ea primul pas, n-aș vrea să se simtă părăsită. Cu tine, lucrurile stau cu totul altfel. De când te-am văzut, am simțit că te știu de când lumea, chiar dacă n-au trecut decât patru zile. Îmi place totul la tine, până și tăcerea ta. Noi doi suntem făcuți din același aluat. Înțelegi ce spun?

— și eu simt la fel. Ești primul bărbat de care m-am simțit atrasă instantaneu. Mă simt destul de rău însă, pentru că, deși nu sunt prietenă cu Florina, n-aș vrea să-mi clădesc fericirea pe nefericirea ei. Nu știu cum ar fi mai bine să facem ca să n-o rănim…

— Eu sunt absolut sigur că ea a simțit ceva. ți-am spus că e o fată profundă și sensibilă. Bănuiesc că a observat atracția pe care o simțim unul față de celălalt. Imediat ce ajungem acasă, am să stau de vorbă cu ea și te sun imediat. Nu pot însă să stau departe de tine nicio clipă, așa că nu încerca să mă eviți. Sper să părem cât mai firești, să nu atragem atenția, dar, dacă nu te văd, intru în panică. Habar n-am de ce…

— Iți promit că am să stau cât mai la vedere, dar n-aș vrea ca cineva să bănuiască ceva și să înceapă comentariile. Ar fi foarte rău pentru ea.

— O să treacă, ai să vezi.

Așteptam amândoi cu nerăbdare să ne întoarcem acasă și să lămurim lucrurile. Imediat după ce am ajuns, mi-am luat câteva zile de concediu, căci simțeam că n-aș putea da ochii cu Florina în timp ce, într-un fel, o loveam pe la spate. Am stat în casă singură și am așteptat un telefon de la Rareș. Când a sunat însă telefonul, am auzit în receptor vocea Florinei:

— Pot să vin până la tine? Trebuie neapărat să vorbim.

— Sigur. Te aștept.

I-am explicat cum să ajungă, dar simțeam cum genunchii îmi tremură de teamă. și nu numai genunchii. Parcă tot trupul îmi era scuturat de frisoane ciudate. Peste puțin timp, am auzit soneria. M-am dus să deschid. Era Florina.

— Nu-ți face probleme, nu-ți port pică. Am înțeles că v-ați îndrăgostit unul de celălalt. Am simțit imediat asta. Suntem de trei ani împreună și, în tot timpul ăsta, am încercat să-i fac pe plac. El are însă dreptate. Suntem prea diferiți. N-are rost să ne mai prefacem. Într-un fel, mă bucur că eu v-am făcut cunoștință. Am făcut ceva bun. Ajunsesem să mă tem că, într-o zi, pentru că lui îi era greu să plece primul, ne vom căsători și vom fi absolut nefericiți. Era un fel de cerc vicios. Eu mă străduiam să fiu așa cum cred că și-ar fi dorit el, iar el n-avea curajul să-mi spună că, de fapt, mă străduiesc inutil. Tu ești o fată bună și cred că ești exact genul lui. Sper să fiți fericiți și, când spun asta, o zic cu toată sinceritatea.

S-a ridicat și a plecat. M-am simțit groaznic, de parcă aș fi condamnat pe cineva la nefericire, în timp ce eu îmi frecam mâinile mulțumită. Noroc că imediat m-a sunat Rareș.

— Gata, s-a rezolvat! Totul s-a terminat civilizat. Florina a înțeles și s-a resemnat.

— Știu.

— De unde știi?

— Tocmai a ieșit pe ușă. Mi-e groază la gândul că am făcut-o să sufere.

— Nu-ți face probleme. știe mai bine decât oricine altcineva că nu am fi fost niciodată fericiți împreună. Își va găsi omul potrivit. Sunt sigur de asta.

Cum vă spuneam, de Crăciunul trecut, Rareș m-a cerut de soție.

— Nu cred că e nevoie de ani de zile pentru ca doi oameni să-și dea seama că sunt făcuți unul pentru altul. Sunt sigur că ești femeia pe care mi-o doresc. Tu ești sigură că mă vrei pe mine?

— Sunt absolut sigură.

— Atunci, hai să ne căsătorim!

Florina n-a venit însă la nuntă. A fost singura care a lipsit. M-a durut, dar am încercat să-l ascult pe Rareș și să sper că și ea își va găsi, într-o bună zi, ca și noi, marea iubire, omul potrivit.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE