Copilul soției mele m-a lăsat pe drumuri

Eram tânăr și iubeam viața. Iubeam copiii, florile, animalele și tot ce era frumos. Eram convins că aveam să fiu un tată nemaipomenit și îmi imaginam adesea dialogul cu viitorul meu copil. Tinerii bărbați nu se mai grăbesc astăzi să facă copii. Eu însă, cu mai bine de 40 de ani în urmă, eram atât de doritor să am o familie, că aș fi dat orice să am alături o soție și un prunc să-mi lumineze viața.

Am cunoscut-o pe Simina, o fată de 19 ani, la un bal. Eu aveam 21 de ani și abia mă întorsesem din armată. împreună cu doi amici înființasem o trupă cu care cântam pe la nunți, botezuri, baluri și aniversări. Simina terminase liceul și era prezentă acolo, la balul de absolvire, împreună cu ceilalți colegi și cu profesorii. Eu și trupa din care făceam parte fuseserăm plătiți ca să cântăm în acea seară.

Figura sa destul de ștearsă și rochia banală, maro, m-au făcut să nu o observ decât foarte târziu, aproape de finalul balului. Directorul liceului ne-a făcut cinste cu un pachet de țigări bune și o sticlă de vin, ca să-i cântăm o melodie. Când am terminat, m-am dus afară să aprind o țigară. Eram singurul fumător din formație.

Într-un colțișor, stătea ghemuită o tânără și plângea pe ascuns, cu mâinile la ochi. M-am apropiat de ea speriat:

— Vă simțiți bine, domniță? am întrebat-o.

— Ai una și pentru mine? M-am uitat la ea nedumerit.

— Ce să am?

— 0 țigară. Ai una și pentru mine?

— A, da, sigur, poftiți!

Am scos pachetul din buzunar, am scos pe jumătate o țigară din el și i-am oferit-o. Trăgea lacomă fumul în piept. Mă întrebam ce ar fi putut să o rănească așa tare pe tânăra aceea ca să plângă chiar în seara balului. Tot restul serii am fost cu ochii pe ea. Simina avea trăsături frumoase. Era subțirică, cu buzele mici, ochi de un albastru-verzui, gene lungi și păr șaten, ondulat.

Când s-a încheiat distracția m-am oferit să o conduc acasă. A acceptat bucuroasă. Am mers pe jos cei aproximativ 5 km până la casa ei. Am vorbit câte în lună și în stele. Se vedea că era o fată cam săracă, dar onestitatea ei îmi plăcea. Nu mi-a dat voie să o țin de mână ori să-i fac avansuri.

— Dragă Petre, dacă mă văd vecinii cu tine de mână, mâine vor împânzi orașul de vorbe, și ăsta e ultimul lucru de care am nevoie acum.

— Dar ce e în neregulă în a avea un prieten pentru o tânără frumoasă care tocmai a terminat liceul?

— Vorbești de prietenie după numai două ore de când ne-am cunoscut?

Avea dreptate. Grăbeam lucrurile, și nu era cazul. Am lăsat-o în fața porții. Am între-bat-o dacă dorea să ne vedem la un film, săptămâna următoare.

— Trebuie să-i întreb pe ai mei. îți pot da un răspuns marți.

— Atunci, marți pe la prânz voi fi aici. Aștept răspunsul tău!

Marțea ce a urmat, Simina mă aștepta pe băncuța de la poartă. Avea în brațe un copilaș. Am bănuit că era frățiorul ei sau poate copilul unui vecin.

— Ce minunăție! Vii și la nenea? îți dă nenea o bomboană!

A întins mânuțele și s-a agățat de gâtul meu. Ciudat, copilul acela avea mirosul ei.

— Ei, dragă Simina, ce spun părinții tăi?

— în legătură cu ce?

— îți dau voie să mă însoțești la film?

— Tata ar vrea să te cunoască. Poftește în casă! Avem citronadă rece!

Băiețelul nu se mai dezlipea de mine, așa că am intrat cu el în brațe. Am sărutat mâinile mamei Siminei, am dat mâna cu tatăl ei. Doamna ne-a servit cu plăcinte calde.

— Văd că l-ai cunoscut pe Ștefănel… mi s-a adresat tatăl ei.

— Ștefănel se numește flăcăul acesta minunat? înseamnă că l-am cunoscut și ne-am plăcut reciproc.

— Petre dragă, noi suntem o familie cinstită. Greșeala pe care a făcut-o Simina ne-a umplut de rușine. Apreciez că un tânăr ca dumneata a avut curajul să intre în casă, să sărute mâinile nevestei mele și să dea mâna cu mine. M-am umplut de bucurie când l-am văzut pe Ștefănel în brațele dumitale. Dar vreau să fiu sincer: un copil se crește greu. Acum ești tânăr, o placi pe fata mea și poate nu știi la ce te înhami. Tocmai din acest motiv am vrut să vorbim și să stabilim de la început condițiile. îți dau voie cu dragă inimă să te întâlnești cu Simina, dar numai dacă îl accepți pe Ștefănel. Copilul nu e vinovat pentru greșelile părinților.

Aflasem cu stupoare că Ștefănel era copilul Siminei. Probabil a circulat vestea prin oraș, dar eu fusesem plecat în armată. Am stat și am reflectat câteva minute la cuvintele bătrânului tată. Începeam să înțeleg tristețea Siminei din seara balului. Când toți colegii ei se pregăteau de admiterea la facultate, ea se gândea la copilașul pe care trebuia să-l crească.

M-a cuprins mila. Oricum ar fi apărut pe lume acel copil și ce greșeală ar fi făcut această fată m-am decis că lângă ea doream să-mi petrec viața.

— Vedeți, i-am răspuns tatălui ei, dacă nu aș fi dorit să îmi asum această responsabilitate nu aș fi fost acum aici. Iubesc copiii și văd că flăcăul mă place. Nu e un lucru ușor să iau locul tatălui său, dar voi face tot ce pot, dacă relația noastră va merge, ca să le asigur o viață liniștită și lipsită de griji.

Când am văzut bucuria din ochii Siminei, am fost împăcat cu decizia pe care am luat-o. Am plecat la film. Joi ne-am văzut din nou. Am început să ne întâlnim tot mai des. Peste un an, am stabilit să ne căsătorim și să ne mutăm în alt orășel.

Mă angajasem cadru militar și fusesem relocat.

— Abia aștept să ne mutăm, dragul meu. Așa voi scăpa de privirile răutăcioase ale oamenilor de aici.

— Important e ca noi să ne înțelegem bine și să fim o familie fericită. Gura lumii nu mă interesează, Simina.

— Dar cu Ștefănel ce fac? îl putem lua cu noi?

— Ce întrebare e asta? Ștefănel e copilul meu cum e și al tău. în ziua în care i-am spus tatei-socru că mă înham la asta am făcut o promisiune. Mă gândeam ca, după ce ne căsătorim, să îl adopt ca să avem ace-lași nume toți. știi, copilul va crește…

— Vai, Petre! Ai vrea să faci asta pentru noi?

— Normal! Vă iubesc pe amândoi.

M-am ținut de promisiune și, imediat după căsătorie, am demarat actele. Căsnicia mea și a Siminei a fost una reușită. Ani de zile ne-am fost sprijin unul altuia, ne-am încurajat și ne-am iubit. Din dragostea noastră a mai rezultat o fetiță, cu 5 ani mai mică decât Ștefănel. Ne-am dus traiul 40 de ani și ne-am bucurat de reușitele copiilor. în urmă cu trei ani, soția mea s-a îmbolnăvit grav și în numai trei luni am pierdut-o. Ancuța, fata noastră, era plecată în Canada. S-a căsătorit acolo. A primit foarte rău vestea și încă are remușcări că a fost departe de mama ei în ultimele sale clipe de viață. Ștefănel a dispărut cam la două săptămâni de la înmormântare. Nu știam de unde să îl iau și m-am speriat. Am anunțat politia. După o lună, a apărut: supărat, slab și cu privirea pierdută.

— Ștefane, tată, unde ai fost atâta timp? Am fost și la poliție. Nu am știut nimic de tine.

— Am probleme mari tată, mi-a zis și a început să plângă.

Mi-a povestit că lăsase o fată însărcinată și că părinții ei erau foarte bogați. Nu acceptau ca el să o ia de soție pentru că nu avea nici măcar un apartament în care să își ducă soția și copilul. îl amenințaseră că vor da copilul să fie adoptat. Aveam încredere în Ștefan și niciodată nu am făcut diferențe între el și fata mea. Amândoi erau copiii mei în egală măsură. I-am zis:

— Dacă asta e problema, stai liniștit! îți trece tata apartamentul ăsta pe numele tău, oricum trebuie să facem succesiunea. îți dau ție și partea mea. Cred că și Ancuța ți-o va da pe a ei. Nu se mai întoarce în România. Vă mutați aici și mă suportați și pe mine câți ani voi mai avea de trăit.

Ștefan m-a bătut pe spate. Peste o săptămână, am făcut actele. Chiar în seara în care am semnat, cel care credeam că era copilul meu, crescut de mine de la un an și jumătate, m-a aruncat în stradă. Mi-a zis că povestea cu fata aceea a fost o minciună și că el era dependent de droguri. îmi vindea apartamentul ca să își plătească datoriile. Nu îmi venea să cred ce auzeam. Am văzut că nu mai avea același comportament ca înainte, că slăbise foarte mult, dar am pus totul pe seama morții mamei sale.

— Ia-ți hainele și pleacă, tată! Nu am nevoie de un boșorog.

— Boșorogul ăsta te-a făcut mare! Dacă nu eram eu, cine știe pe unde erai acum?!

— Nu-mi pasă! Tu nu ești tatăl meu și nu vei fi niciodată!

Ultimele sale cuvinte m-au făcut din om neom. Dumnezeule! Mi-am sacrificat toată viața ca să cresc un copil ce nu era al meu și să fac din el om, iar copilul mă alunga ca pe un câine. Mi-am făcut bagajul și am ieșit pe stradă. îmi era rușine să merg la rude și la prieteni.

Am sunat-o pe Ancuța, în Canada. Când a auzit, s-a oferit să îmi plătească imediat biletele de avion și să mă stabilesc la ea. Am refuzat-o. Am rugat-o numai să mă ajute să plătesc taxa la un cămin de bătrâni care oferă condiții decente de trai pentru cei ca mine. Iată cum mi-am petrecut întreaga viață făcând bine, iar la bătrânețe nu am nici măcar bucuria că am făcut ce trebuia!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE