Divorțul l-a făcut să-și pună capăt zilelor

Dragostea dintre mine și Cătălin s-a declanșat instantaneu, nici măcar nu pot să spun că la prima vedere, ci chiar la prima atingere. Sute de candidați ne înghesuiam să urmărim listele cu admișii la o facultate din Timișoara și, la un moment dat, mi s-a părut că am fost… electrocutată. Privind speriată în jur, am dat nas în nas cu un băiat frumos, ce părea căzut din lună:

— Ce mi-ai făcut? m-a întrebat el, uimit.

— Eu ți-am făcut ție ceva?! Mai bine recunoaște că ai vrut să mă scoți din rând și m-ai atins cu vreun pistol cu electroșocuri… i-am răspuns, răvășită.

— De unde pistol?! a continuat el, într-un dialog absurd.

După ce ne-am privit intens câteva clipe, ne-am prins strâns de mână și ne-am strecurat prin mulțime până în fața panoului cu liste.

Din fericire, amândoi figuram printre cei admiși, așa că gestul cel mai nimerit pentru o astfel de reușită ni s-a părut că ar fi o îmbrățișare, chiar dacă nu ne cunoșteam decât după numele de abia citite pe acele liste.

Îmbrățișarea a fost „îmbunătățită”, în cel mai firesc mod, cu un sărut pătimaș, iar trupurile noastre tinere parcă au luat foc. Îmbătați de dorință, am ieșit din mulțime, ne-am aruncat într-un taxi și am mers la un hotel, deoarece eu stăteam la o mătușă, iar Cătălin locuia cu părinții, așa că nu acolo era locul potrivit pentru intențiile noastre.

Chiar dacă pentru mine era prima experiență sexuală, pot să spun că practica a depășit cu mult teoria! Era mult mai bine decât tot ceea ce îmi imaginasem eu după ce citisem tot felul de

cursuri de medicină și reviste de specialitate, tocmai în scopul de a ști la ce să mă aștept, atunci când voi deveni femeie. Deci, relația mea cu Cătălin a început printr-o atracție fizică de nestăvilit, în urma căreia am decis pe loc să locuim împreună, încă din primul an de facultate.

Mai întâi, am stat într-o garsonieră închiriată, dar cum părinții lui Cătălin erau amândoi medici, au considerat că răsfățata lor odraslă merită să își aibă propriul cuib și i-au cumpărat un apartament cu două camere.

Acolo am locuit și după ce ne-am căsătorit, la doar un an de când ne-am cunoscut. Pentru că amândoi eram foarte tineri, nici nu împliniserăm douăzeci de ani, eu aș fi dorit să mai amânăm acest eveniment, dar Cătălin nici nu a vrut să audă de așa ceva:

— Ne-ar bate Dumnezeu dacă ne-am îndoi de dragostea noastră! Unii oameni nu reușesc să își întâlnească sufletul-pereche niciodată în viață, iar noi, care am avut norocul să ne regăsim atât de tineri, să ne batem joc de această șansă?! Eu te iubesc dinainte de a mă naște și vreau să fim uniți pentru totdeauna, prin taina cununiei!

— și eu te iubesc, Cătălin, dar mă sperie puțin responsabilitatea unei căsnicii… Dacă vom avea copii, înainte să terminăm facultatea?

— Ii vom crește cu ajutorul părinților mei, nu îți face tu griji din cauza asta!

Dacă graba lui Cătălin de a ne căsători o puteam înțelege, nu același lucru se întâmpla cu atitudinea părinților lui. Mai firesc mi s-ar fi părut ca ei să se împotrivească, deoarece eu proveneam dintr-o familie modestă de țărani arădeni și nu prea aveam cu ce contribui, material vorbind, nici la cheltuielile de nuntă, nici la achiziționarea bunurilor necesare într-o casă nouă. Chiar am adus în discuție această diferență socială dintre noi, iar mama lui Cătălin a ținut să mă liniștească:

— Florentina, dar cui îi mai pasă, în ziua de azi, de astfel de amănunte? Din fericire, noi ne putem permite să vă ajutăm. Tot ceea ce îți pretindem ție este să nu ne dezamăgești băiatul, adică să îl iubești și să îi oferi echilibru sufletesc. Din moment ce Cătălin te iubește, fii sigură că ai destule calități!

Până la urmă, împinsă și de sfaturile părinților mei, cum că aș face o partidă foarte bună, mi-am ascuns toate temerile și am acceptat să ne căsătorim.

Statutul de studenți căsătoriți nu ne-a schimbat prea mult viața. Noi nu trebuia decât să ne vedem de cursuri și de distracție, deoarece soacra mea a insistat să ne angajeze o menajeră care să gătească, să spele și să țină apartamentul curat. Cătălin chiar s-a transferat în grupa mea, pentru a fi mereu împreună. Dacă la început acest lucru m-a măgulit, curând am realizat că nu pot să fac nici măcar un pas fără soțul meu. Colegele mă invidiau, dar eu simțeam că mă sufoc.

Prin anul trei, am reușit, pentru prima dată, să îmi vizitez părinții singură. Cătălin nu putea să lipsească din oraș, dar m-a condus la autocar și s-a despărțit de mine plângând, de parcă aș fi plecat la război, nu într-o inofensivă și scurtă vizită la părinți:

— Florentina, nu mă lăsa singur două zile! Te rog, întoarce-te mâine! Eu nu pot trăi fără tine, oare nu ai înțeles încă asta?!

— Iar eu te rog să fii înțelegător și să mă aștepți cuminte. O să vezi, dragul meu, cât de repede trece timpul!

— Te aștept la autogară, bine? mi-a mai strigat Cătălin, după ce plecase deja autobuzul.

În cele două zile, Cătălin m-a tot sunat la un vecin, pentru că ai mei nu aveau telefon, încât am ajuns să refuz să îi mai răspund. L-am rugat pe vecin să nu mă mai cheme și să îi spună că sunt în vizită la niște rude din celălalt capăt al satului. Când m-am întors la Timișoara, nu mă aștepta nimeni în autogară, dar adevărata surpriză am avut-o doar când am ajuns acasă. Ușa era blocată cu lanțul, iar Cătălin nu a vrut să îmi deschidă decât după foarte multe insistențe. Când l-am văzut, era de nerecunoscut. Beat mort, cu ochii umflați și roșii, obosit și murdar.

— Iubitule, ce s-a întâmplat cu tine? l-am întrebat, speriată. Nu-mi vine să cred cum te-am lăsat și cum te găsesc!

Fără să scoată vreun cuvânt, Cătălin mi-a dat două palme, de efectiv am văzut stele verzi, apoi a tăbărât pe mine cu pumnii, iar după ce am căzut, a început să mă lovească, pe unde nimerea, cu picioarele.

Avea o forță neomenească și nu îl impresionau nici rugămințile, nici țipetele mele. Pentru o clipă, mi-a trecut prin minte că mă va omorî, dar el s-a oprit tot atât de brusc precum începuse, apoi, parcă ieșit din transă, a început să își ceară iertare și să îmi oblojească rănile.

Mă bătuse însă prea rău și, cu greu, l-am convins să cheme Salvarea. Două săptămâni am stat internată, iar Cătălin nu s-a mișcat de lângă patul meu.

— Iubito, să nu mă mai lași niciodată singur! Cât ai fost plecată, am fost încontinuu stăpânit de teama că nu o să te mai văd, iar acest lucru m-a înnebunit de-a binelea. Te iubesc mai mult decât pot să suport!

— Ai un mod foarte ciudat de a-ți arăta dragostea, nu crezi, Cătălin?

— Intr-adevăr, nu am nicio scuză și chiar nu înțeleg de ce m-am comportat așa, dar îți promit că nu îți voi mai face niciodată vreun rău! Mă crezi?

— Nu știu, eu mă gândeam că poate ar fi bine să locuim o perioadă separat și să ne întâlnim numai la facultate…

— Nu, te rog să nu mă pedepsești în felul ăsta! O să vezi că tu ești prințesa mea și că o să te fac fericită!

Din nou s-a pus Cătălin al meu pe plâns. Îmi era tare milă de el, dar de mine mi se rupea inima, ce să mai zic… Nu aveam de gând să las lucrurile așa, trebuia să înțeleg ce s-a întâmplat și m-am hotărât să vorbesc deschis cu părinții lui, imediat după externare. Din păcate, nu am reușit să mă întâlnesc singură cu ei, iar lui Cătălin îi promisesem că nu le spun ce mi-a făcut.

Totuși, cred că ei au înțeles că am fost bătută, pentru că au început să se comporte și mai frumos cu mine, iar soacra mea nu mă mai scotea din „fetița mea cuminte”.

Drept urmare, mi-am continuat „cuminte” viața alături de Cătălin, însă a început să îmi fie teamă de manifestările lui necontrolate. Până la terminarea facultății, am mai încasat două bătăi zdravene, dar de fiecare dată Cătălin m-a convins să rămân cu el și să nu spun nimănui prin ce am trecut.

Cu timpul, iubirea pentru soțul meu s-a transformat în milă, mai ales după ce am aflat că el se droghează, încă din perioada liceului, cu medicamente sustrase din cabinetele de la spital ale părinților săi. De-abia atunci am înțeles de ce aceștia m-au acceptat atât de ușor ca noră. Ei sperau că, îndrăgostindu-se, fiul lor va renunța la droguri, dar nu s-a întâmplat așa.

Eram foarte speriată și nu știam cum să procedez. Să plec pur și simplu de acasă nu era posibil, deoarece Cătălin sau părinții lui m-ar fi găsit și în gaură de șarpe; să îl reclam la Poliție, iar nu se putea, pentru că soțul meu avea nevoie de ajutor medical, nu de pușcărie.

Deja ne angajaserăm amândoi (la aceeași firmă!), când mi-am făcut curaj și am luat… seringa cu care își administrase Cătălin drogul, într-o batistă, și i-am făcut soacrei mele o vizită la cabinet. știam că ea nu are timp să stea de vorbă cu mine acolo, așa că i-am spus pe scurt:

— Dacă nu luați nicio măsură, divorțez de Cătălin! Iată motivul! i-am aruncat eu batista pe birou.

— Deci, ai aflat! Nu te pripi, veniți diseară la noi să vorbim…

Pentru că am dispărut de la serviciu, fără să îl anunț pe Cătălin, când m-am întors, a luat vaza de pe birou și a aruncat-o spre mine, lovindu-mă în plină față și spărgându-mi nasul. Cu sângele șiroind pe față și cu Cătălin prins ca o ghiulea de picioarele mele, am ieșit pe hol, țipând. Au apărut și alți colegi și au chemat Salvarea. Cum Cătălin era în plină criză și nu voia să se desprindă de mine, l-au dus și pe el la spital, la psihiatrie.

Astfel a ieșit la iveală faptul că era dependent de droguri, au venit și părinții lui, care făceau pe mirații, dar am stabilit cu toții că este absolut necesar ca soțul meu să se interneze într-un spital unde să fie ajutat să scape de acest viciu. Eu m-am însănătoșit repede, iar socrii mei au rezolvat, prin relațiile pe care le aveau, să stau cu Cătălin pe întreaga perioadă a tratamentului. Aceea a fost cea mai îngrozitoare experiență din viața mea. în timpul sevrajului, Cătălin avea halucinații, rostea vorbe înspăimântătoare, iar mie îmi era atât de milă de el, încât, dacă aș fi avut de unde, i-aș fi dat doza fără de care nu mai putea trăi normal.

Dar am trecut împreună și de acea cumpănă și ne-am reluat viața și, evident, serviciul. Pasiunea arzătoare dintre noi s-a mai stins, dar acum ne simțeam mult mai legați unul de altul, prin suferințele de care amândoi am avut parte. Cred că ne iubeam mai profund, mai cu rațiune, dacă pot să spun așa, iar eu am devenit conștientă de faptul că nu voi putea renunța niciodată la Cătălin. El era dependent de iubirea și de prezența mea, iar o perioadă chiar s-a liniștit și am făcut planuri de viitor. Desigur, ne doream un copil și, nu peste mult timp, am rămas însărcinată.

Niciodată nu l-am văzut pe Cătălin mai fericit decât atunci, niciodată nu mi-a făcut mai multe declarații de iubire și mai multe promisiuni de fericire veșnică. Am avut încredere că totul va intra pe făgașul normal, că vom avea și noi o viață liniștită și împlinită, pentru că nu ne lipsea nimic pentru asta, și totuși… Pe când eram în trei luni de sarcină, Cătălin s-a întors, de la niște banale cumpărături, drogat! Am fost de-a dreptul șocată că și-a reluat viciul, dar m-am abținut să îi fac vreun reproș. El însă, simțindu-se vinovat, s-a dezlănțuit asupra mea, mai violent ca oricând. M-a bătut atât de rău, încât vecinii au spart ușa și au chemat imediat Salvarea. La spital, am aflat că pierdusem sarcina…

Atunci am pus capăt relației mele cu Cătălin. Din spital, nu m-am mai întors acasă, ci m-am mutat în chirie, introducând imediat și acțiunea de divorț. Culmea este că soțul meu parcă se resem-nase cu situația, pentru că nu m-a de-ranjat pe întreaga perioadă a divorțului, iar la proces și-a trimis doar avocatul. Eu vorbeam mereu cu soacră-mea, pentru că îmi era teamă ca soțul meu să nu recurgă la vreun gest necugetat.

— Cred că și-a dat și el seama că nu îl mai poți ierta, altfel nu înțeleg cum de nu mai luptă deloc pentru tine… Nu recunoaște că se droghează din nou, dar în mod sigur o face, doar eu cunosc toate aceste simptome. Să sperăm că va trece cu bine și de această încercare. Nici noi nu mai avem nicio putere asupra lui, mi s-a confesat soacră-mea, într-o zi.

În ziua în care am ridicat hotărârea de divorț, parcă s-a rupt ceva în mine. M-am încuiat în casă și am refuzat chiar și să răspund la telefon. Dimineața, foarte devreme, m-au trezit niște bătăi insis-tente în ușă. Erau vecinii mei, care îl găsi-seră pe Cătălin leșinat pe preșul din fața ușii mele. L-am dus de urgență la spital, dar medicii nu l-au mai putut salva. Murise din cauza unei supradoze…

Cu toate că au trecut doi ani de la acea tragedie, eu nu îmi pot reveni! M-am mutat imediat în alt oraș, dar acest lucru nu m-a ajutat cu nimic. și nici tratamentele psihiatrice, nici slujbele la biserică, nici pelerinajul pe la mănăstiri. Nu pot scăpa de sentimentul de vinovăție față de Cătălin. Poate ar fi trebuit să rămân cu el, poate aș fi reușit să îl salvez. El m-a iubit, a avut încredere în mine, ba chiar a devenit dependent de mine. Iar eu ce am făcut? Mi-am dorit o viață liniștită, m-am speriat de ieșirile lui și am fugit. Cum mi-aș putea ierta asta vreodată?!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE