Doi oameni imperfecți se bucură de un mariaj perfect

— Nu-ți amintești, iubito, unde mi-am pus ochelarii? Fără ei pur și simplu sunt mort și am dat cu cotul de comodă, de m-am asigurat de o ditamai vânătaia!

Ileana, din bucătărie:

— Nu înțeleg ce spui, dragule! Vino aici, e gata și cafeaua! Te aud ca de la zece kilometri depărtare, îmi pare rău…

— Vin acuși, dar e întuneric beznă în jurul meu!

— Nu înțeleg ce spui, iar dacă mai strigăm, vor crede vecinii că ne certăm de dimineață. Vino să vezi ce surpriză ți-am pregătit la micul dejun!

Mă rotesc, printre mobile, ca să ajung la storuri și să las să pătrundă lumina. Când ajung cumva la fereastră, observ pipăind că Ileana făcuse deja acest lucru, ca să-mi fie mai ușor, dar noaptea din jurul meu se datora… absenței „ocheților”.

Îi găsesc în cele din urmă și ajung în bucătărie, vorbind destul de încet ca să nu mi se spună că strig, și destul de tare pentru ca Ileana să mă audă, căci soția mea are probleme cu auzul din naștere.

Ne-am cunoscut la un curs de limba germană pe care îl urmam amândoi. Eram șomeri, dar cu speranțele noastre de viitor. Mie mi se promisese un post de operator chimist la o societate româno-germană, dar trebuia să învăț măcar puțin din limba lui Goethe, respectiv limba investitorului neamț, care ne asigura atât stagii de pregătire în țară, cât și peste hotare.

Ileana făcuse postliceala de tehnică dentară și, pentru că nu-și găsise încă de lucru din cauza handicapului ei, trăia din amărâtul de ajutor de șomaj de proaspăt absolvent. și ea avea promisiuni, din partea unei agenții de intermedieri de locuri de muncă în străinătate, că va putea lucra în Germania și nu se va ține cont de micul ei defect, dacă e pricepută în meseria ei.

Ne-am împrietenit și ne-am întâlnit deseori, eu mândru să ies cu o fată drăguță care nu face caz de ochelarii mei cu lentile „fund de sifon”. Și Ileana era încântată de prietenia pe care i-o arătam, iar pe mine nu mă deranja faptul că trebuia să vorbesc pe un ton mai ridicat ca să mă fac auzit.

Rudele ei susțineau că problema ei de auz se datora faptului că soacra mea, pe când era însărcinată cu Ileana, fusese într-o noapte în apropierea unei sobe de încălzit care a explodat, de a vuit toată casa. Bine că au scăpat cu viață! Medicii au fost sceptici când au auzit din gura soacrei mele motivul pentru care Ileana nu auzea bine.

Dar nu s-a mai putut face nimic, oricâte drumuri au urmat pe la doctori. Acest lucru n-a împiedicat-o însă pe Ileana să crească aproape ca un copil normal și să devină o femeie harnică, frumoasă și inimoasă.

Când întâlnirile noastre s-au întețit, Ileana mi-a destăinuit:

— Trebuie să am grijă să vorbesc destul de tare cât să mă auzi tu, dar să nu mă aud^ și eu. Dacă aș face invers, aș striga. In copilărie, și acasă, și la școală am fost corectată până am ajuns să folosesc tonul normal pentru ceilalți, nu pentru mine…

— Păi atunci, dacă tu tot nu-ți poți auzi cuvintele întotdeauna, spune-mi doar mie toate lucrurile și gândurile tale bune! Le voi păstra cu drag și îți voi răspunde la fel!

— Dar ia zi-mi, tu ai fost vreodată ținta răutăților copiilor și colegilor de școală? Puștii ăștia sunt foarte răi uneori!

— Mie-mi spui?! Când nu vedeam la tablă și puneam întrebări, râdeau de mama focului! Se hlizeau și la orele de sport, când îmi zburau ochelarii și nu mai puteam face un pas de teamă să nu cad. și nu mă ajutau, ba chiar îmi ascundeau blestemații de ocheți ca să se distreze și mai bine!

— Dar vreo iubită ai avut?

— Cum nu, m-am îndrăgostit la 19 ani! Ca să nu bage de seamă prea mult miopia mea, îi distrăgeam atenția fetei cu tot felul de povești, de glume și poante. Dar, din cauza vorbăriei mele, mi-a spus într-o zi că mai bine aș fi mut decât miop și dusă a fost…

— Hmm…

— Acu’ să-mi spui și tu cum a fost pentru tine primul sărut!

— Primul? Minunat, iar al doilea, la fel. Imi plăcea însă pe atunci să citesc mult, vorbeam cu cărțile, căci auzeam fără probleme ceea ce aveau ele de spus. I-am tot cerut iubitului meu să-mi cumpere cărți și mi-a întors spatele. Am aflat mai târziu că unui bărbat trebuie să-i ceri bani pentru coafor, pentru cosmetică și îți va da, dar pentru cărți… adio și n-am cuvinte!

— Eu n-aș fi așa, ba, cum nu văd bine, aș pref era să-mi citești tu cu voce tare, să nu rămân corigent la capitolul culturalizare!

Vedeți așadar că eu și Ileana ne-am cunoscut pentru că așa ne-a ursit destinul să ne întâlnim noi doi, fiecare cu infirmitatea lui, și să ne sprijinim reciproc pentru a nu trăi în frustrare. Au urmat vizitele pe la părinții noștri. Pe ai mei îi rugasem anticipat să vorbească și ei mai cu nerv în prezența iubitei mele, să nu se simtă Ileana jenată sau obligată să ceară să i se repete propozițiile. N-a fost prea greu, neamul meu e obișnuit să vocifereze de câte ori ne reunim mai mulți la un loc, ba chiar se ajunge până într-acolo, când vorbim toți de nu mai are cine și cum să asculte! Prezența Ilenei între noi era întotdeauna bine-venită, pentru că toți ai casei am ajuns să asociem venirea ei cu voia bună, în jurul unei mese îmbietoare.

Când am intrat eu în casa părinților iubitei mele, am căutat să fiu cuviincios și atent în purtare, lucru pentru care, mai târziu, Ileana mi-a spus că am fost catalogat drept un om cu mult bun-simț, direct proporțional cu… dioptriile mele, adaug eu. Sper și astăzi că socrilor mei nu le-a fost milă de mine din cauza miopiei, pentru că mila asta am detestat-o întotdeauna. A reprezentat chiar o suferință în plus și de aceea preferam de mic să mă descurc singur în orice situație, ba chiar să mă prefac că văd mai bine la o adică, ori dacă nu, să-mi iau tălpășița când nu puteam face față la ce mi se cerea.

Când am cunoscut-o pe mama Ilenei, aceasta, pentru a lăuda calitățile fiicei sale, mi-a vorbit de o serie de tradiții păstrate cu sfințenie de femeile din familie, începând de la stră-străbunice. Viitoarea soacră mi-a arătat o mulțime de goblenuri, țesături și broderii fine, cu care eu nu credeam că se mai ocupă tinerele din ziua de astăzi. Nu vedeam eu prea bine acele broderii cu fir de mătase de care îmi vorbea mândră femeia, dar tot îmi puteam da seama că sunt deosebite, nu ca cele de duzină care împânzesc până și artizanatele, dar fără să poarte parfumul autenticului. Nu conteneam cu laudele, până ce Ileana mi-a făcut-o:

— Mamă, acu’ trebuie să aduci și lupa de care mă foloseam eu la brodat. Să vadă bine Valentin cât m-am chinuit și ce zestre valoroasă am!

— Vai de mine! Am uitat, luându-mă cu vorba. Iartă-mă, băiete…

— Ba nu prea am ce să iert! Lumea mă ține minte că port ochelari groși, dumneata ai uitat de baiul meu imediat ce m-ai cunoscut, și asta mă face fericit!

Până la urmă, eu mi-am găsit de lucru mai repede decât Ileana, ea trebuind să mai aștepte până în primăvara următoare, când i se promisese angajarea în Germania. Abia intrasem în iarnă și începusem să lucrez la firma respectivă, dar singura mea grijă era să o conving pe Ileana să nu mai plece nicăieri, să rămână cu mine. Ii spuneam că vom găsi noi un loc de muncă și pentru ea. Cel mai teamă îmi era că, odată plecată la muncă în străinătate, mă va da uitării și va rămâne pe acolo! Discutam deseori aprins pe tema asta, până când Ileana mi-a spus ce o supără:

— Nu înțelegi? Trebuie să încep de undeva, să îmi dovedesc mie că nu sunt o infirmă și că toți cei care îmi dau de lucru mă acceptă așa cum sunt! Lipsesc câteva luni, vin de acolo cu o carte de vizită la activ și mulțumită sufletește. Așa va fi mai ușor să-mi găsesc aici de lucru!

Am încercat să o înțeleg și chiar am uitat o vreme de povestea asta, pentru că am petrecut împreună, fericiți,

Sărbătorile din acea iarnă, promi-țându-ne cu foc, unul altuia, că tot împreună le vom petrece și peste ani de zile. Apoi, cu spaima în suflet, am început să număr zilele care aveau să treacă până la plecarea Ilenei. Am răbdat, am condus-o la autocar, am plâns chiar, iar de data asta lentilele groase mi-au fost de mare folos, ca să îmi mai ascundă din suferință. Ce mai, în zilele următoare am stat numai pe lângă șefii mei, cerându-le să mă trimită pe mine la primul stagiu de pregătire în Germania! Speram că așa o voi putea lua pe urmele iubitei mele. N-a fost chip, fiindcă, în primul rând, ea plecase la Dresden, iar eu ar fi trebuit să merg la Stuttgart, la o distanță foarte mare de ea, ceea ce ar fi însemnat cam același lucru dacă rămâneam acasă…

Telefoane, e-mailuri, scrisori, cu toate acestea o asaltam pe Ileana și așteptam să facă și ea la fel, căci altfel înnebuneam.

Intr-o zi, după ce îi trimisesem mai multe semnale pe mobil și nu îmi răspunsese, am intrat într-o panică de nedescris. Am așteptat cu sufletul la gură să mă caute.

— Ce crezi, dragule, că mă distrez aici și am vreme de telefoane? Potolește-te, nu pot lucra din cauza ta! Am un contract de respectat, altfel nu numai că voi fi pusă pe liber, dar voi avea de dat și bani îndărăt, dacă-i încurc pe oamenii care mi-au facilitat contractul!

Am încercat din nou să mă potolesc, dar tare greu mi-a fost. Mai ales că, într-un mesaj pe care mi l-a trimis, Ileana a pus problema într-un mod mai puțin delicat: „Nu cumva îmi simți atât de mult lipsa numai pentru că eu, din toate celelalte fete pe care le-ai cunoscut, te-am plăcut și te-am acceptat așa cum ești, cu multe calități, într-adevăr, dar și cu… defecte? Dacă așa stau lucrurile, eu aș prefera să fiu iubită altfel, cu toată sinceritatea!”. Doamne, cât mă chinuia fata asta, și încă de la sute de kilometri distanță! Am hotărât să nu mă mai consum atât, ca să nu dau în sminteală, așa că i-am răspuns: „Te ador așa cum ești și așa cum vrei tu, cu toată sinceritatea, doar că ai plecat prea repede de lângă mine, vrând să te convingi că ești un om normal. Eu cred că era mai normal dacă rămâneai aici, dragostea noastră e abia la început”.

Cu asta basta, n-am mai dat niciun semn de viață, dar am început să duc muncă de convingere cu toate rudele mele, să mă ajute să fac credit pentru o mașină. Toată viața fusesem nevoit să renunț la idee din cauza miopiei mele. Dar Ileana putea foarte bine să-și ia carnetul și să devină șoferul meu, la nevoie. Decis să o iau de nevastă, m-am ocupat de aceste lucruri până la sosirea ei. Nu-mi mai era frică că nu revine acasă, pentru că, în ultimele ei mesaje, mă înștiințase mai mult sau mai puțin voalat că îi este destul de greu pe acolo.

Iată-mă, așadar, ajuns în acea zi memorabilă în care, pe o ploaie măruntă, așteptam autocarul ei, care întârziase deja două ceasuri. M-am emoționat foarte tare când în sfârșit mi-a sărit în brațe:

— Arăți sublim i-am spus. ți-a făcut bine plecarea acolo, recunosc!

— Ce spui, iubitule? Nu uita că e zgomot aici și pe acolo nu m-am vindecat de… urechi!

— Nu uit, doar că de emoție nu mă pot exprima… Ești minunată, îmi dau seama acum că trebuia să pleci ca să te împaci cu tine însăți! Dar cum se face că te-ai întors mai frumoasă decât erai?

— Dacă tu așa mă vezi, așa o fi!

Micile aluzii la defectele noastre fizice nu erau ironii, ci felul nostru de a ne răsfăța reciproc. După două luni, ne-am căsătorit. Eu pregătisem totul între timp, iar Ileana a luat de bune toate hotărârile mele, ba s-a apucat și să învețe pentru școala de șoferi. Iși va găsi ea și de lucru, că acum are recomandări bune, iar până atunci… îmi servește cafeluța de dimineață și mă convinge pe zi ce trece că dragostea e totul. Deh, miop să fii, noroc să ai…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE