Eu i-am salvat viața, ea mi-a dăruit dragostea adevărată

Ai mei erau în sufragerie, la televizor. Nu simțeam nevoia de a fi alături de ei. De la o vreme, erau numai cu gura pe mine:

— Florine, tu n-ai de gând să faci nimic?

— Cum nu face nimic, dragă? intervenea tata. Stă. Tu știi ce greu e să stai?

Erau absurzi. Nu-mi puteam da seama când deveniseră așa. E drept, înainte de a face armata avusesem o ocupație… Eram elev, terminasem liceul și, după bacalaureat, ai mei se arătaseră consternați când aflaseră că nu vreau să fac facultate.

Am început să mă îmbrac, hotărât să ies.

— Unde te duci, mă? s-a crucit tata.

— Mă duc să mă plimb puțin…

Am ieșit. Oricum nu ajungeam la nicio soluție cu discuțiile astea. Simțeam nevoia să fiu relaxat, destins, iar atmosfera din casa noastră era parcă tot mai tensionată…

Aerul rece mi-a tăiat răsuflarea. Am traversat strada și m-am îndreptat spre parcul din apropiere, în care domnea semiîntunericul. Din loc în loc, câte un felinar se străduia, cu lumina lui firavă, fantomatică, să spargă bezna. Parcul ăsta fusese raiul adolescenței mele. Aici sărutasem prima oară o fată…

— Ajutoor! Lasă-mă, cretinule! Ajutoor!

M-am trezit urgent din visare. în strigătul femeii se simțea disperarea. Am luat-o la fugă în direcția țipetelor. Un individ tăbărâse pe o femeie și încerca s-o doboare.

— Taci, nenorocito, că te tai! gâfâia el.

— Ajutoor! se zbătea femeia.

Când m-a văzut, individul a sărit în picioare. în mână îi sticlea lama unui cuțit.

— Ce vrei, bă? Caută-ți de drum!

— Zău? Cine ești tu, să mă trimiți la plimbare? am încercat eu să-l enervez.

— Aa, ești șmecher? Stai, că-ți arăt eu cine sunt! a zis el, făcând o mișcare bruscă.

Îi așteptasem gestul. Am făcut un pas în lateral și cuțitul a trecut pe lângă mine. Croșeul meu de dreapta l-a prins dezechilibrat. S-a prăbușit. Aș fi putut să-l iau la picioare, dar simțeam nevoia să mă distrez cu el, să mă descarc de toți nervii pe care-i acumulasem suportând cicăleala părinților. S-a ridicat în genunchi.

— De ce te bagi, bă? a zis el, mai moale.

— De sanchi! i-am răspuns. Cum îți permiți să violezi în parcul ăsta?

— Da’ ce, e parcul tău?

— E parcul lu’ tata! i-am răspuns.

Nu mă așteptasem ca din genunchi să încerce să mă atace. Abia am avut timp să fac o săritură înapoi. Tăișul cuțitului a trecut la o palmă de burta mea. Ăsta nu merita milă! I-am trântit un bocanc direct în scăfârlie. A căzut pe spate. Cuțitul i-a scăpat din mână. L-am luat și l-am azvârlit departe, printre tufișuri.

— Acum să te văd! i-am zis. Reușise să se ridice iar. Privea bezmetic spre mine, parcă neînțelegând ce caut acolo. Fără cuțit, nu mai avea curaj. A dat să fugă, dar tot s-a mai ales cu un pumn și cu un șut în dorsal. L-am văzut dispărând în noapte…

— De ce l-ai lăsat să fugă? am auzit vocea femeii.

— Dă-l în mă-sa! E doar un gunoi!

— Da, dar gunoiul ăsta poate face mult rău!

— Îl cunoști?

— Nu. Mi-a apărut pur și simplu în față, cu cuțitul în mână…

— Te-a rănit? Ai pățit ceva?

— Nu, n-am pățit nimic. Mulțumită ție…

— Da, noroc c-am fost pe aici… Altădată, nu te mai plimba singură la ora asta!

— Am întârziat la o colegă. M-am dus după niște cursuri și nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul…

— Ești studentă?

— Da.

Îmi venea să-i transmit telepatic tatei: „Uite, dom’le, ce pățesc studenții dacă se plimbă noaptea pe stradă! Mai bine golănaș, ca mine! Măcar îmi port singur de grijă!”. în loc de asta, am întrebat-o pe fată:

— Unde stai?

— Destul de aproape. îți cer prea mult dacă te rog să mă însoțești?

— Nu, nicidecum, am răspuns amabil, simțindu-mă bine în postura de protector al celor slabi și neajutorați.

Locuia chiar foarte aproape, la câteva blocuri de mine. în fața scării, m-am oprit.

— Ce faci? m-a întrebat ea. Nu urci?

— ți-e frică să nu fie violatori în lift?

— După ceea ce mi s-a întâmplat, mi-e frică de orice!

— De mine nu ți-e frică?

M-a privit în ochi, înainte de a-mi răspunde.

— Nu. Nu cred că mi-ai putea face rău.

— Stai singură? A tăi unde sunt?

— La Târgoviște. Eu am venit la București să fac Medicina.

Când și-a scos căciula, fularul și paltonul, am rămas uluit. Arăta grozav. Părul, desprins din strânsoarea căciulii, îi cădea în valuri pe umeri, încadrând un chip îngeresc.

— A, iartă-mă, nici nu m-am prezentat! a spus ea, în timp ce eu o priveam cu gura căscată. Eu sunt Teodora.

— Florin, am zis bâlbâindu-mă.

— Nu știu ce să spun… a continuat ea. Doamne, prin ce-am trecut! Bine c-ai fost acolo! Nici nu știu cum să-ți mulțumesc!

— Nu-mi mulțumi. Sunt bucuros că te-am putut ajuta! am zis.

— Bei o cafea? m-a întrebat.

— E cam târziu, dar… de ce nu?

Am rămas la ea câteva ore, discutând tot felul de nimicuri. Mi-a spus că amândoi părinții ei sunt medici și că asta a făcut-o să se decidă în alegerea viitorului ei. Eu i-am spus că sunt bodyguard la o firmă. îmi era rușine să recunosc că sunt un pierde-vară sau, în cazul meu, pierde-iarnă. De fapt, când o salvasem, chiar îmi venise ideea că aș putea fi bodyguard…

— Vai, e aproape dimineață! mi-a zis ea, privind spre ceas.

Orele se scurseseră cu repeziciune. Nici nu-mi dădusem seama că trecuse atâta timp. M-am ridicat și mi-am pus geaca.

— știi, mi-ar plăcea să ne mai întâlnim. Uite numărul meu de telefon! Sună-mă sau mai treci în vizită pe la mine, mi-a zis ea.

Am plecat cântând. îmi plăcuse o fată, iar ea îmi acorda șansa de a fi împreună…

N-am căutat-o imediat, ca să nu aibă impresia că dau buzna în viața ei. Am lăsat să treacă vreo câteva zile. în timpul ăsta, chiar reușisem să mă angajez bodyguard. Ai mei se miraseră, dar se străduiseră să n-o arate. Am sunat-o pe Teodora. Mi-a răspuns o voce de bărbat:

— Nu e aici. Cine o caută?

Până să răspund, am auzit în receptor câteva cuvinte răstite, niște bufnituri, apoi vocea Teodorei:

— Alo, cine e?

— Florin…

— Te rog să-l scuzi pe idiotul de Marius, colegul meu, care și-a permis să ridice receptorul, ca și când ar fi de-al casei…

— Voiam să aflu ce mai faci. Vrei să vin să-l dau afară pe Marius ăla? am întrebat-o, cuprins dintr-odată de o furie oarbă.

— Nu, nu… a râs ea. Mă descurc singură. știi ce? Ai timp să treci mâine pe la mine?

— Sigur.

Timpul a trecut greu. Furia nu mă părăsea deloc. Eram gelos? Poate că da, dar îmi era frică s-o recunosc. A doua zi, a adus ea singură vorba despre acel tip:

— Te rog să mă scuzi pentru faza de ieri. Eram la baie și Marius și-a permis să răspundă la telefon.

— E ceva între voi? am întrebat-o, abia stăpânindu-mă să-l înjur pe tip.

— A fost. știi, de fapt, în seara în care era să fiu violată nu veneam de la o colegă. Veneam de la el. Ne-am certat și am plecat în noapte, fără să mă mai gândesc că mi se poate întâmpla ceva… Ieri m-a căutat să-și ceară scuze și să mă roage să uit că ne-am certat, să fim din nou împreună. I-am povestit ce era să mi se întâmple, cum m-ai salvat și i-am spus să-și vadă de drum.

Sentimentele mele erau amestecate. Furie, gelozie, neîncredere… De ce mințise atunci? De ce spusese că a fost la o colegă? Pe de altă parte, nici relația dintre noi nu avansa. Nu știam s-o fac să avanseze? Poate! Dar nici Teodora nu depășea faza de prietenie. Aș fi dorit să fiu iubitul ei, dar poate că avea pretenții mai mari.

Într-o zi, m-am pomenit la serviciu cu acel Marius. Nu știu cum aflase unde lucrez.

— Tu ești Florin?

— Da, i-am răspuns, mirat.

— Eu sunt Marius, iubitul Teodorei. Uite care-i treaba, băiete: noi avem gânduri serioase, vrem să ne căsătorim, părinții mei sunt doctori, ai ei la fel, noi o să ieșim tot doctori. înțelegi? Nu te mai băga unde nu-ți fierbe oala! Nu ești de nasul Teodorei, așa că valea! Roiu’, băiete, ai înțeles?

Cum a încheiat fraza, i-am și tras un pumn. Mânia crescuse în mine val cu val la fiecare vorbă a lui.

— Așa, gorilă! a continuat nemernicul. Lovește! Atâta știi să faci!

— O gorilă poate strivi oricând un vierme! i-am replicat, luându-l de guler și scoțându-l pe ușă afară.

în loc de rămas-bun, i-am mai trântit un șut, care l-a făcut să se ducă de-a-mboulea.

— Dacă te va durea noada – pardon, coccisul -, are cine să ți-o repare, că sunteți numa’ doctori în familie!

— Te dau în judecată!

— Dă-mă!

Din momentul acela, nu l-am mai întâlnit pe Marius. Nici în judecată nu m-a dat. Când m-am întâlnit cu Teodora, i-am povestit că l-am cunoscut pe fostul ei iubit.

— Tu l-ai „fardat” așa? a început ea să râdă. Avea un ochi vânăt. și-l ascundea sub ochelari de soare. Ce mă bucur! Tâmpitul!

Cu toată bucuria ei, îmi dădeam seama că relația noastră va rămâne la stadiul de prietenie. Marius avea, într-un fel, dreptate. Nu eram de nasul ei…

— Auzi, m-a întrebat ea, într-o zi, tu ce ai de gând pentru viitorul tău?

întrebarea picase din senin și m-a luat pe nepregătite. Am admirat peisajul ca să câștig timp. Era primăvară și pomii înfloriseră, dar niciunul dintre ei nu m-a ajutat.

— Te-am întrebat ceva. Ai de gând să rămâi bodyguard toată viața?

De data asta, întrebarea suna mai grav și am înțeles că aici e cheia relației dintre mine și Teodora.

— Nu te-ai gândit că ai putea face o facultate? a continuat ea.

— Ba da…

— și cam ce facultate ai vrea?

— Dreptul, am spus eu râzând. Vreau să mă apăr de Marius, dacă mă dă în judecată!

Totul a început ca o glumă, dar în săptămânile următoare a devenit serios. Teodora îi cunoscuse și pe ai mei și, cred, complotaseră împreună. Atacat din două părți, m-am pus cu burta pe carte. îmi dădeam seama că asta era șansa mea de a ajunge iubitul Teodorei. Femeile din ziua de azi nu se mai gândesc doar la dragoste. Practic, deși nu mi-o spusese clar, Teodora condiționa iubirea ei de studii, de poziția socială, de viitorul pe care – puteam alege – mi-l clădeam sau îl lăsam în paragină.

Am ales iubirea. Cred că am avut și noroc, pentru că în vară m-am trezit pe lista admișilor la Drept. Teodora era chiar mai fericită decât mine. A dat, în apartamentul ei, o petrecere pentru reușita mea. Participanți? Doar noi doi. A fost momentul în care mi s-a dăruit. A fost atât de minunat, încât mi-am zis că meritase să aștept aproape o jumătate de an ca să fie iubita mea… începea un nou capitol în viața noastră. în vara aceea am plecat împreună la mare. Am fost și la Târgoviște, i-am cunoscut pe părinții iubitei mele. Relația noastră era, acum, oficializată.

Din toamnă, am început cursurile. Nu mi se părea greu, deși încercam să mă împart între școală, serviciul de bodyguard și, înainte de toate, Teodora. Locuiam împreună, împărțind cheltuielile apartamentului închiriat de ea. în cele din urmă, părinții ei și ai mei au pus mână de la mână și l-au cumpărat pentru noi. Inițial, tata ne propusese să locuim în casa lor, dar eu mă opusesem. Mama mi-a venit în ajutor:

— Lasă-i, Nelule, de ce să stea cu noi? Sunt tineri, vor să aibă viața lor. Zi mersi că apartamentul în care stau e la doi pași de aici!

Gestul părinților era parcă o invitație la a ne căsători.

I-am zis Teodorei, dar s-a opus:

— Nu, n-are niciun rost! Deocamdată putem sta și necăsătoriți. Dacă te îndrăgostești de vreo tipă și mă părăsești?

— Eu n-am gânduri de-astea! Poate tu…

— Ia uite la el ce sensibil e! Gelosule! Ce-i drept, eram încă gelos. Aveam momente când mă gândeam cât de ușor fusese, probabil, pentru fandositul ăla de Marius să fie iubitul Teodorei și cât de mult trebuise să aștept eu. Mă simțeam nedreptățit și eram gelos pe trecutul ei.

Deși locuiam împreună de aproape doi ani, cu prilejul unui chef dat de o colegă de grupă de-a Teodorei, gelozia mea răbufnise. Era acolo, la petrecere, un medic stagiar care-i bătea tot felul de apropouri Teodorei. Pe mine, se pare, mă ignora total. Nu l-am lăsat. L-am invitat afară și l-am întrebat ce vrea. Mi-a vorbit de sus și l-am „fardat” și pe el, cam în genul în care procedasem cu Marius. Teodora s-a supărat foarte tare.

— înțelege, Florin, în societate se mai întâmplă și așa. Discuția mea cu el era doar o cochetărie nevinovată.

Nu prea înțelegeam cum poate fi nevinovată o cochetărie, dar am încercat să trec peste asta. în fond, eram prea sensibil, eram chiar mai sensibil chiar decât iubita mea. Teodora e mai calculată. Până și căsătoria noastră s-a încheiat după calculele ei. Ne-am pus pirostriile în anul în care eu am terminat facultatea. Ea terminase deja de un an… I-am zis că ar fi cazul să avem un copil. Ce credeți că mi-a răspuns?

— îl facem, cum să nu! Dar știi când?

— Când?

— în momentul în care-ți deschizi propriul tău cabinet de avocatură!

Hotărârile ei nu admit replici. Orice pas sentimental e programat pe o treaptă financiară, economică, socială și, dacă vreți, materială. Altfel nu se poate. Parcă ea ar fi bărbatul și eu femeia. De fapt, dacă mă gândesc bine, ea e o femeie delicată cu suflet de bărbat, iar eu, un fost dur cu suflet de femeie. Din ce motiv? Din dragoste.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE