„E o facultate mai grea decât Medicina umană, iar practica te omoară”. Cu ce traume nevăzute se confruntă medicii veterinari din România
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În spatele ușilor cabinetelor veterinare se livrează zilnic îngrijire, atenție și salvare. Ceea ce nu se vede din exterior este presiunea psihologică imensă pe care o poartă cei care au îmbrăcat acest halat. Un studiu european arată o realitate alarmantă: 76% dintre medicii veterinari se confruntă cu dificultăți mari în gestionarea cerințelor emoționale ale meseriei, iar patru din cinci spun că au nevoie de sprijin pentru sănătatea mintală. Libertatea a stat de vorbă cu medici veterinari despre stresul la locul de muncă.
Cuprins:
- Veterinarii au parte de pacienți fără grai, abuzuri online și atacuri la ușile cabinetelor
- Detectivi fără indicii: când detaliile omise costă viața pacientului
- Ce viitor au tinerii medici? De la Kinetoterapie la Medicină veterinară și provocările din teren
- Oboseala de compasiune: cât de frecventă este și în ce meserii apare cel mai des
- Primul program de sprijin psihologic pentru veterinari: terapie gratuită
Veterinarii au parte de pacienți fără grai, abuzuri online și atacuri la ușile cabinetelor
Medicii veterinari din România trăiesc zilnic la granița dintre suferința animalului și încărcătura emoțională a proprietarilor. Pe de o parte este cazul medical, iar pe de altă parte este presiunea din partea oamenilor.
„Interacțiunea cu pacientul are o încărcătură emoțională foarte ridicată. Dar pe lângă presiunea cazului medical, ne confruntăm cu o dublă expunere: trebuie să fim un pic mai instruiți în gestionarea relațiilor cu proprietarii. Sunt situații în care stăpânii refuză să înțeleagă o boală cronică sau fatală și au tendința de a învinovăți personalul medical. Se ajunge la amenințări, bullying și cyberbullying”, mărturisește dr. Anca Tomșa, medic veterinar în București.
Doctorița povestește cazuri dramatice în care proprietarii au organizat campanii de denigrare pe rețelele sociale, lăsând zeci de recenzii negative false de pe conturi multiple. „S-a ajuns în situații extreme în care medicii stăteau cu ușa încuiată la cabinet și deschideau doar pacienților cunoscuți, pentru că le era frică, fiind amenințați de proprietari. Noi nu putem da viață. Facem tratament, dar unii nu acceptă că animalele se pot îmbolnăvi sau muri”.
O altă sursă majoră de tensiune este lipsa sistemului public de subvenții. Spre deosebire de medicina umană, în cea veterinară aproape totul funcționează în regim privat. Când stăpânii aduc animale rănite fără a avea posibilități financiare, medicii sunt adesea blamați nejustificat. „Ni se spune «voi nu iubiți animalele». Acordăm primul ajutor conform codului deontologic, dar nu putem susține internări și intervenții complexe pe cont propriu pentru fiecare caz abandonat. Altfel am închide cabinetul luna viitoare”, a subliniat dr. Tomșa.
Detectivi fără indicii: când detaliile omise costă viața pacientului
Pe lângă încărcătura din clinicile urbane, veterinarii din mediul rural sau din farmaciile veterinare se lovesc de un alt tip de stres: comunicarea deficitară.
„Meseria este extrem de stresantă pentru că pacientul nostru nu vorbește cu noi. E o presiune uriașă să poți scoate de la proprietar lucrurile rele pe care le-a făcut și din cauza cărora animalul are probleme. Oamenii ascund din teamă că îi certăm sau omit detalii cruciale”, explică dr. Marius Miclean, medic veterinar în Arad.
Doctorul Miclean consideră că, din punctul de vedere al complexității, pregătirea și practica în acest domeniu pun la încercare capacitatea fiecărui specialist mai mult decât în alte ramuri medicale: „E o facultate foarte grea, din punctul meu de vedere. Cred că e mai grea decât Medicina umană”.
Marius Miclean dă exemplul afecțiunilor respiratorii la păsări. Un simplu hârâit descris vag de stăpân poate însemna fie o bacterie tratabilă cu antibiotice, fie un parazit traheal care se rezolvă cu un antiparazitar. Fără descrierea exactă a sunetului, diagnosticarea devine un proces de investigație polițenească prin excludere. În plus, tendința oamenilor de a aplica „tratamente” găsite pe internet îngreunează și mai mult situația.
Stresul se adâncește și din cauza problemelor economice din zootehnie, de la scăderea efectivelor de animale, la focarele de boli și interdicțiile de export, factori ce pun presiune directă pe sustenabilitatea cabinetelor.
Ce viitor au tinerii medici? De la Kinetoterapie la Medicină veterinară și provocările din teren
În ciuda dificultăților și a programului imprevizibil, pasiunea îi împinge pe mulți tineri să aleagă acest drum. Alegerea nu este însă lipsită de sacrificii și dileme.
„Băiatul meu cel mare este anul trei la Medicină Veterinară. L-am îndrumat spre asta după ce a făcut doi ani de Kinetoterapie și a zis că a fost, efectiv, timp pierdut și bani pierduți. Am zis: OK, avem cabinetul, avem farmacia, dar i-am atras atenția că e o facultate foarte grea. Facultatea îți dă doar teoria, iar practica te omoară. Trebuie să crești pe lângă un medic sau tehnician cu experiență. Totul merge pe experiență și un pic pe fler”, povestește dr. Marius Miclean.
Referindu-se la perspectivele din domeniu, medicul din Arad privește lucrurile cu un realism rezervat: „Nu știu, totul în România pare sumbru, dar trebuie să fim pozitivi. Poate fi o meserie de viitor, depinde și de norocul fiecăruia, poți profesa în branșă și să ai un venit bunicel”.
Dr. Anca Tomșa remarcă un paradox pe piața muncii: deși în fiecare an termină sute de absolvenți, cabinetele caută permanent personal, deoarece mulți renunță din cauza debalansării financiare de la debut.
„Nu angajează nimeni un absolvent fără bani, dar nici nu poate fi plătit la nivelul unui medic cu experiență. Absolventul pornește adesea de la ideea «mie îmi trebuie atât ca să trăiesc», fără să se gândească la ce poate oferi la început. Unii renunță din acest motiv. Însă cei care sunt cu adevărat pasionați nu vor renunța, pentru că au acumulat practică încă din facultate. Dacă ai nevoie de suport pe parcurs, inclusiv psihologic, nu ezita să apelezi la el. Nimeni nu e de piatră”.
Oboseala de compasiune: cât de frecventă este și în ce meserii apare cel mai des
Oboseala de compasiune este o formă de epuizare emoțională apărută la cei expuși cronic la suferința altora, distinctă de burnout și mult mai greu de adresat. Această afecțiune este extrem de răspândită în rândul celor care practică profesii de sprijin și îngrijire, afectând un procent impresionant dintre specialiști:
- Medici și asistente medicale din Unitățile de Primiri Urgențe / Terapie Intensivă:
- Medici veterinari:
- Asistenți sociali:
- Cadre didactice (în special în medii cu risc ridicat / medii defavorizate):
- Polițiști, pompieri și paramedici (primii respondenți):
- Psihoterapeuți și psihologi:
Primul program de sprijin psihologic pentru veterinari: terapie gratuită
Prima inițiativă națională dedicată sănătății emoționale a acestei comunități a fost lansată în luna iunie 2026 de Purina PRO PLAN, în parteneriat cu Centrul Social de Psihoterapie. „Thank You Vets” / „Mulțumim medicilor veterinari” se numește programul de sprijin psihologic pentru veterinari oferă sesiuni de terapie gratuită.
Medicii veterinari au acces la un cumul de 100 de ore de consiliere individuală gratuită (o lună de terapie/participant). Înscrierile se fac pe platforma www.vetcenter.purina.ro,care oferă materiale gratuite acreditate pentru gestionarea stresului, reziliență și tehnici de mindfulness.
Studiile arată că un simplu „mulțumesc” spus din suflet are o valoare imensă pentru 81% dintre veterinari.
Efectele benefice ale terapiei sunt deja vizibile în teren. „Un coleg din echipa mea a accesat deja programul și s-a întors cu o altă perspectivă asupra lucrurilor, învățând să pună limite și să gestioneze conflictul”, menționează dr. Anca Tomșa.
Veterinarii au nevoie de o comunitate care să îi înțeleagă și să îi susțină. Așa cum rezumă Sonia Tudoriu, managerul Centrului Social de Psihoterapie: „În spatele fiecărui medic veterinar există un om care gestionează suferință, urgențe și decizii dificile. Sănătatea mintală nu trebuie să devină importantă doar în momentul epuizării”.
