Fiscul, meduza şi accidentul

Recunosc că sufletul meu a cedat după prima oră; următoarea oră şi-a petrecut- o urlând (tăcut) la tavan. Un critic moare, dar nu se predă. Filmul lui Muccino nu ne spune, de la început, de ce i se întâmplă ce i se întâmplă lui Ben Thomas (Smith, mereu perplex) – ce treabă are Ben cu fratele său, ce treabă are Ben cu Fiscul, ce treabă are Fiscul cu amărâţii pe care-i ajută Ben şi ce treabă are meduza din acvariu cu Fiscul, fratele lui Ben şi cu Ben -, pentru că scenaristul s-a gândit să lase povestea încurcată şi-mprăştiată până aproape de final. Înţelegem că a existat un accident cumplit, că Ben pare să-i fi cunoscut pe unii dintre cei implicaţi în el şi că serviciile sale de “Înger” au o motivaţie.

Oamenii pe care-i caută şi îi întâlneşte (o tânără cu o inimă slabă – Rosario Dawson, un orb cu o inimă de aur – Woody Harrelson, o mamă cu trei copii şi o inimă sfărâmată etc., etc.) sunt, rând pe rând, ajutaţi de Ben într-un fel sau altul. Emily Posa, personajul lui Dawson, se îndrăgosteşte de Ben la modul acela fără speranţă (de viaţă), dar Ben fuge prin ploaie (o ploaie puternică şi foarte selectivă, pentru că nu stinge lumânările puse de Emily pe masa din grădină) şi se întoarce la motel şi la meduza sa. Totul se duce într-o singură direcţie – accidentul. Sau meduza. “Şapte suflete” e o dramă puternică, la care e mai bine să râzi decât să te plictiseşti. Oricum, meduza râde la urmă – deci râde mai bine.

Urmărește-ne pe Google News