Școala sociologică de la București ca pașaport spre modernitate. Câteva note despre ce-i datorăm lui Dimitrie Gusti
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Editura Spandugino face operă de majoră restituire culturală prin publicarea volumului „Echipierii raportează” (2026, 580 p.) sub îngrijirea Sandei Golopenția și a Mariei Mateoniu-Micu. Distinsă universitară româno-americană, Sanda Golopenția perpetuează competența și apetența marelui Anton Golopenția în materie de etnologie autohtonă. Iar Anton Golopenția a fost mâna dreaptă a marelui - și asemenea altora, aproape uitatul - Dimitrie Gusti, inițiatorul școlii sociologice de la București. Gusti, cunoscut mai ales ca fondator al Muzeului Satului (care-i poartă azi numele), a patronat prima și cea mai riguroasă anchetă interbelică despre universul satului românesc. România Mare era cu precădere țărănească, iar statul monarhic asuma urgența de a cartografia situația de pe teren, pentru a lansa (cum a și făcut-o Carol al II-lea) ambițioase politici publice menite să dezvolte mediul rural.
Istoricii culturii românești au observat de mult că, fără ajutorul financiar, instituțional și politic al regelui Carol al II-lea (readus de la Lisabona la necropola din Curtea de Argeș pe când eram ambasador în Portugalia), Dimitrie Gusti n-ar fi putut consacra formatul monografiei sătești bazate pe date recoltate pe teren, de către echipe atent instruite. Așa cum Petre Antonescu a devenit arhitectul oficial al regimului carlist, profesorul Gusti a transpus la sat politica regală de modernizare a țării, aclimatizând în universitate grila conceptuală și metodică alcătuită de părintele francez al sociologiei (Emile Durkheim) și de nepotul său (Marcel Mauss).
Ideea de bază implica demersul monografic: observația directă de către echipe interdisciplinare formate din medici, geografi, economiști, agronomi, folcloriști, statisticieni etc. Ancheta empirică avea menirea de a recolta date, de a diagnostica situația (pe plan demografic, socioeconomic, sanitar, cultural) și de a propune soluții „personalizate” pentru ameliorarea parametrilor de dezvoltare umană din fiecare comună. Cunoașterea cere acțiune (Gusti numea asta „sociologie militantă”).
E statistic cert că studenții profesorului erau în majoritate copii de țărani. Trecuți prin ritul de trecere al urbanizării și instalați în cultura înaltă a universității, aceștia reveneau spre locurile de baștină cu bucurie nostalgică, dar și cu solidaritatea exigentă a celor care nu idealizează satul, ci preferă să-l ajute. Echipele campaniei monografice au atins climaxul proiectului gustian în 1939 și rezultatul muncii lor ne este restituit grație volumului apărut la Spangudino. E și anul când a apărut o lege a serviciului social care le cerea absolvenților de universitate să se implice în activități de cercetare și dezvoltare rurală (prin educație sanitară, alfabetizare, organizare cooperatistă, fondarea de biblioteci, abonamente la presa destinată țărănimii și altele). Ca și Iorga, care-i adusese pe bizantinologii lumii într-un prim congres internațional găzduit la București, Dimitrie Gusti se pregătise să organizeze în capitala României al 14-lea congres internațional de sociologie, fără să reușească asta, din pricina izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial.
M-a întristat mereu această succesiune paradoxală: 1939, anul de vârf al României interbelice, la toate capitolele. Vara lui 1940, anul cel mai tragic din istoria noastră modernă. Sprijinit de regalul său protector, Dimitrie Gusti a inițiat între 1938 și 1943 publicarea primei Enciclopedii a României: au apărut doar patru volume in quarto din cele șase preconizate: peste 5.000 de pagini... Am luat tomurile grele cu mine, în biblioteca de la țară, pentru că am fost din adolescență uimit de standardul academic al acestei sinteze naționale la care au contribuit cele mai de seamă personalități interbelice (Iorga, Vulcănescu, Constantin C. Giurescu etc.). Nu știu dacă cineva a reprodus anastatic această sumă a românității în plin avânt modernizator, însă bine ar fi s-o facă, măcar pentru a inspira reluarea unui asemenea efort, sub cupola Academiei Române de astăzi.
Așa cum ne informează dna Sanda Golopenția în introducerea volumului recomandat de mine aici, rapoartele echipelor regale gustiene ar fi trebuit prezentate tocmai la acel congres internațional de sociologie programat între 29 august și 6 septembrie 1939. Ele reflectă la modul „Power Point” (avant la lettre) situația din 60 de sate românești din toate proviciile istorice ale României Mari. Introduceri analitice pentru fiecare spațiu investigat (Muntenia, Moldova, Transilvania, Bucovina, Basarabia, Banat) sunt urmate de tabele statistice și detalii menite să întregească o viziunea antropologică integrată despre fiecare sat monografiat (de la calitatea pământului, apă, climă, floră, faună, până la structura proprietății private, starea meșteșugurilor, menținerea obiceiurilor „mos maiorum”), activitățile agrar-pastorale, viața moral-religioasă și cea culturală în sens larg.
Proiectul de la Spandugino datează din 2012. A crescut organic și a ajuns azi la dispoziția bibliotecilor publice și școlare, a institutelor de cercetare, fără a exclude publicul cultivat, adică dornic să cunoască tradiția noastră sătească obiectiv, fără inflație ideologică „suveranistă”. Pe mine m-a bucurat să constat că volumul „Echipierii raportează” se deschide cu o anchetă preliminară și complementară în satele din Plasa Argeș, printre care și cele de pe Valea Vîlsanului, unde m-am strămutat, potrivit unui vis mai vechi. Ce contează, dacă m-ați citit până acum, e să redescoperiți prin acest volum patriotismul activ, luminat, sincer și constructiv al ilustrului Dimitrie Gusti și al discipolilor săi, pentru a-l aplica (unde și când e posibil) în România de azi. Nu avem nevoie de populiști puși pe căpătuială, ci de oameni care vor să-și cunoască trecutul și țara cu gândul la viitorul ei bine împlinit.
