Floarea din vis mi-a arătat adevărata dragoste

Se făcea că mă aflu într-o grădină ce aduce vag cu cea a bunicilor mei, unde mi-am petrecut o droaie de vacanțe încântătoare. Merg desculță pe pământ, printre pâlcuri firave de iarbă și grămăjoare de zăpadă pe care soarele de primăvară n-a reușit încă să le topească. Ce m-a apucat să umblu desculță pe pământ? îmi dau seama că, de fapt, nu pășesc pe bulgări tari și prăfoși, ci pe o suprafață catifelată ce se mulează ca o pernă pe călcătura mea. Cu fiecare pas, mă simt mai liberă, mai bucuroasă. știu că mă îndrept spre un loc anume, dar nu-l pot desluși. Deodată, pe pământul întunecat văd o pată mică, de un albastru electric. Mă aplec. E o tufă plăpândă de floricele albastre. Singurele flori întâlnite în cale. Mă uit la ele și mă bucur: a venit primăvara, or să răsară și altele! în minte îmi răsună clar niște cuvinte unduite, venite de niciunde: „Te va uita, nu e iubirea ta!”.

Am tresărit și am deschis ochii. M-am uitat împrejur, ca pentru a vedea cine-mi cântase rima asta stupidă la ureche. Fusese un vis atât de intens! încă mai simțeam senzația de catifelare pe tălpi. Dar n-am văzut decât razele de soare intrând pieziș pe fereastră, dormitorul meu prietenos, decorat în nuanțe de crem. Mi-am amintit de goblenul cu flori de nu-mă-uita din sufrageria bunicilor și am zâmbit. Pe urmă, m-am dat jos din pat, m-am întins ca o pisică și mi-am început noua zi, una cu totul specială, încercând să uit poezioara aceea prostească.

Pe la ora unșpe, țârâitul telefonului m-a adus cu picioarele, din spațiul virtual, pe Pământ. în loc să-mi văd de treabă la referatul pentru facultate, vizitam site-uri cu rochii de mireasă.

— Te-am sunat ca să îți amintesc de di-seară, mi-a șoptit Liviu, la telefon. La ora șapte, da? Aș veni să te iau, dar nu știu dacă ajung la timp, cu auditul ăsta pe cap…

— Cum îți închipui că aș putea uita? Mi-a trecut prin minte să-i spun că am să vin eu să-l iau de la birou, dar n-am mai avut timp.

— Love you! mi-a zis el pe fugă și a închis.

Chiar așa, cum aș fi putut uita că, în seara aceea, Liviu rezervase o masă pentru noi doi la un restaurant de lux, ca să „discutăm ceva de maximă importanță ce nu poate fi amâ-nat”?! Eram sigură că, odată și-odată, o să ajungem la acea discuție eu și iubitul meu pe care-l adoram pentru felul lui energic și încrezător de-a fi, pentru veselia lui molipsitoare, pentru mintea lui ageră care găsea într-o clipă soluții la cele mai întortocheate probleme. Lângă el mă simțeam ocrotită, mereu cu zâmbetul pe buze. Totuși, eram surprinsă că momentul acela venea chiar acum. Gândurile mi-au zburat de la referat la cum să mă îmbrac diseară. Mi-a trebuit o oră întreagă ca să aleg ce simțeam că mi se potrivește mai bine. Pe la șase seara, l-am sunat pe Liviu.

— Ai terminat treaba? Mi-e o foame de lupoaică!

— Mai am puțin, dar o să ajung la timp, n-am să te las să te-nfrupți din chelneri! a râs el.

Am închis. Primisem informația de care aveam nevoie. M-am urcat în mașină și m-am dus țăntă la firma la care lucra.

Cum am parcat în fața intrării, am văzut în holul cel mare un grup de patru persoane avansând spre ușa din sticlă. L-am reperat imediat pe Liviu. și pe fata de lângă el. Se țineau de braț și râdeau cu gura până la urechi. Liviu a deschis ușa. Fata a ieșit prima. L-a așteptat, i-a spus ceva, apoi l-a îmbrățișat și l-a pupat pe obraz. Era Melania, colega lui de birou. S-au privit câteva secunde, pe urmă ea s-a îndepărtat grăbită. Am simțit o împunsătură în inimă. Era ceva prea intim în scena aia. Să fi fost faptul că se țineau de braț? Să fi fost sărutul pe obraz? Sau privirea scurtă, dar intensă dintre ei? Sau toate la un loc? Oricum, îmi picase totul ca un bolovan în stomac. Dar n-aveam să stric seara minunată cu o criză puerilă de gelozie! Am ieșit din mașină și mi-am întâmpinat iubitul.

— Am venit să mă înfrupt din tine până nu te devorează Melania! i-am zis, pe un ton cât mai vesel.

Spre surpriza mea, n-a râs. în schimb, mi-a dat o explicație ca un fel de scuză.

— Mel m-a felicitat pentru promovare. îți transmite și ție pupici, apropo!

— Ca ce chestie?

— I-am spus că fug să mă văd cu tine, geloasa mea flămândă!

Abia atunci s-a destins Liviu cu adevărat și și-a regăsit veselia obișnuită. Eram așezați într-un separeu elegant, tapetat cu pluș roșu. Pe masă sclipea discret o lumânare parfumată, într-un bol de sticlă. în aer plutea o muzică discretă stil cafe con-cert. Chelnerul tocmai ne umpluse paharele cu vin și dispăruse. Liviu și-a ridicat paharul.

— Să ciocnim!

— Pentru noi sau pentru promovare?

— Pentru amândouă! mi-a răspuns el și i-au sticlit ochii de bucurie.

Eu m-am bucurat mai mult pentru el decât pentru noi doi.

— Ia zi, ce-i cu promovarea asta? Nu mi-ai suflat o vorbă până acum!

— De mâine, sunt directorul regional al firmei, draga mea!

— Asta sărbătorim noi acum?

— și asta! Hai să-ți spun cum a fost!

în următoarea jumătate de oră, am aflat despre dedesubturile firmei, despre cât efort și cât suflet pusese Liviu ca să ajungă până aici, dar și despre planurile lui de viitor.

— în septembrie, plec la Praga pentru un an. Dar trebuie să-mi pun viața în ordine până atunci. Ai vrea să vii cu mine, Ioana? Nu se poate decât în calitate de… soție.

Venise momentul cul-minant al serii. Nu l-am recunoscut imediat.

— Tu… tu mă ceri cumva de nevastă?

— Așa se pare, mi-a răspuns el cu un zâmbet amuzat. Nu-mi spune că te-am luat prin sur-prindere!

Mă așteptasem la cu totul altceva. Ceva mai romantic, mai intim, o îmbrățișare, un sărut, o privire iubitoare…

— Ba… chiar m-ai luat. Vrei un răspuns pe loc?

— Nu, dacă ți-e prea foame și vrei să mâncăm mai întâi.

Mi-am dat brusc seama că nu simțeam nici urmă de foame. Dar nici de bucurie. Eram mai degrabă năucită și confuză.

— Mi-ar fi foame de puțin aer curat. Comandă tu pentru amândoi, eu ies un pic, vin în câteva minute.

— îți trebuie atât de mult timp ca să te hotărăști? a întrebat el și a râs.

Mi-am luat geanta pe umăr și am ieșit în stradă. Nu știu ce-mi venise, dar când am pășit afară, în aerul blând de seară primăvăratică, m-am simțit mai bine.

„Te va uita, nu e iubirea ta!”

Lângă mine răsărise o bătrânică adusă de spate, care-mi întindea un coșuleț cu flori. N-o observasem, în schimb, în urechi îmi răsunaseră iar versurile alea stupide.

— Poftim? Ce-ați spus?

— Am spus trei lei, maică! ți le las pe toate cu trei lei, să mă duc și eu acasă. Mai am cinci buchete de nu-mă-uita, e păcat de ele.

M-am uitat la bătrânică, apoi, la flori. Pe urmă, mi-am scos portofelul din geantă și i-am întins zece lei.

— Nu le vreau. Sănătate! i-am urat și m-am îndepărtat repede.

și, fără să mă gândesc la nimic, m-am urcat în mașină și am întins-o direct acasă. M-am aruncat pe pat și am plâns.

Pe la unu noaptea, i-am scris un e-mail lui Liviu. Mi-am vărsat tot oful din seara aceea. Dar nu i-am pomenit nimic de „zona crepusculară”. N-ar fi înțeles. Nici eu nu înțelegeam, de alt-fel, dar acum simțeam că era un fel de avertisment care nu părea chiar neîntemeiat. Am încheiat mesajul cu o între-bare: „Iartă-mă pentru purtarea mea, Liviu, dar, înainte să-ți răspund la întrebare, răspunde-mi tu: dacă nu era Praga, eram eu?”.

Mi-a răspuns a doua zi, pe aceeași cale: „Ba eu te rog să mă ierți, Ioana, că te-am pus într-o situație ingrată. E limpede că nu ești pregătită pentru pasul ăsta, întrebarea ta mi-a dovedit-o. Ce importanță are că mi s-a recomandat să mă însor înainte de a-mi lua postul de acolo în primire? Credeam că ne vom căsători oricum. Iubirea și munca fac amândouă parte din viață. De ce vrei s-o complici? îți doresc să ajungi să te bucuri de ea, ca de un tot minunat, fără bariere, fără false frământări. Curaj, Ioana dragă!”.

Am citit de câteva ori mesajul ca să-l înțeleg pe deplin. Ce diferiți eram! Cum de nu văzusem până atunci? Liviu n-avea timp de pierdut cu sentimentalisme. Era un campion, iar campionii nu se împiedică niciodată în obstacole. Eu devenisem un potențial obstacol, iar el trecuse în goană mai departe. știam că n-am să-l mai văd niciodată, decât, poate, din întâmplare. Cine știe? Poate că, a doua zi, avea s-o ceară de nevastă pe Mel, colega lui cea afectuoasă…

Am fost sigură că florile de nu-mă-uita îmi vor fi nesuferite pe tot restul vieții. Până ieri, când am trecut prin fața unei vitrine în care erau expuse câteva tablouri. Printre ele, unul cu o tufă de nu-mă-uita ce crescuse din pământul reavăn. Era de parcă artistul se oprise lângă ea și o pictase de sus, exact așa cum o vedea. îmi amintea de visul meu. M-am simțit privită și am ridicat ochii. Prin vitrină se uitau la mine cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut vreodată. Posesorul lor a venit până la ușă, a deschis-o și m-a întrebat cu voce joasă, catifelată:

— Vă place tabloul acela? L-am pictat primăvara trecută.

— E de vânzare?

— Deși l-am expus, nu-mi vine să mă despart de el… Nu știu de ce… Nu doriți să intrați? Am multe lucrări, poate vă place și altceva.

Am trecut pragul micii galerii de artă și am simțit că pășesc în noua mea viață. știu de pe acum că mi-am găsit iubirea cea adevărată.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE