De la muncitorul eroic la votantul antipatic: două fețe ale clasei populare

E textul tipic al unei părți a intelectualității autohtone, cei „jupuiți de durere” (Patapievici y compris), care credeau, și încă mai cred, că mizeria e consecința degradării omului, și nu o condiție economică. Un panseu fără valoare în sine, mai degrabă e discursul tipic al anilor ’90. Sunt reflecțiile unui intelectual, cu melancoliile și anxietățile lui, estetizate și cosmetizate, „despre neajunsul de a te fi născut” român. Pare-se că în peregrinările-i occidentale, filozoful nu ajunsese și în cartierele sărăciei și precarității economice; în spațiile centrale ale urbanității europene, vitrinele strălucesc frumos, iar șamponul cu care se spală străzile pasămite emană doar mirosuri fine.

Dacă mișcăm cadrul un pic către vest, recent a apărut în The Observer o recenzie a volumului „These Wild English: A Family, a Class, a Country on Fire” („Acești englezi sălbatici. O familie, o clasă, o țară în flăcări”) – link aici. Nicola Wilding, autoarea volumului recenzat, este o scriitoare și o producătoare britanică de televiziune, cunoscută pentru documentarele sale despre teme sociale. Volumul, unul de memorii și analiză socială, urmărește povestea propriei familii pentru a explora transformările profunde ale clasei muncitoare din Anglia ultimelor decenii. 

Pe fundalul dezindustrializării, al crizei economice, al Brexitului și al pandemiei, autoarea examinează legătura dintre sărăcie, identitate, apartenență și opțiunile politice. Producătoarea britanică încearcă să înțeleagă, fără a idealiza sau condamna, cum pierderea siguranței economice și a comunității poate alimenta resentimentul, naționalismul, în fond, atracția față de mișcările radicale. Este și o reflecție despre ruptura dintre elitele culturale și lumea clasei muncitoare britanice.

Recenzia lui Andrew Anthony din The Observer are ca punct de pornire postarea unui prieten de-al său pe o platformă social media. Acesta, fost profesor universitar de științe politice, cu vederi de stânga, a scris o singură propoziție: „The poorly educated white working class is the main problem in Britain, not immigrants.” („Principala problemă a Marii Britanii este clasa muncitoare albă, slab educată, nu imigranții.”)

În recenzia-i, Andrew Anthony observă că această categorie socială, odinioară idealizată de stânga ca fundament al dezvoltării industriale britanice, este astăzi frecvent descrisă drept ignorantă, rasistă și îmbibată de ură. „Există vreun alt grup social defavorizat care să fie supus unei critici atât de brutale și categorice din partea unui reprezentant al intelectualității progresiste?” („Is there any other underprivileged sector of society, I wondered, that would be subject to such crudely damning criticism by a progressive-minded member of the intelligentsia?”), se întreabă retoric autorul recenziei. Or, tocmai această transformare a imaginii clasei muncitoare constituie una dintre temele volumului These Wild English al Nicolei Wilding.

Membră a mediului liberal metropolitan, Wilding provine ea însăși din clasa muncitoare. Prin istoria propriei familii, marcată de sărăcie, alcoolism, relații disfuncționale și marginalizare, ea explorează efectele dezindustrializării, ale politicilor economice din epoca Thatcher și ale destrămării comunităților rurale asupra identității și perspectivelor oamenilor. Autoarea oscilează între recunoașterea responsabilității individuale și evidențierea constrângerilor sociale care au favorizat și favorizează aceste comportamente autodistructive.

Punctul sensibil al cărții îl reprezintă chiar radicalizarea politică a mamei sale, atrasă de protestele împotriva imigrației și de English Defence League. Wilding recunoaște că mediul din care face parte, adică presa și intelectualitatea progresistă, a contribuit la alienarea unor oameni precum mama ei, reducând experiențele lor complexe, și cel mai adesea tragice, la etichete simplificatoare.

Printre altele, în recenzie, Andrew Anthony face referire și la impactul imigrației asupra competiției pentru locuințe sociale și locuri de muncă slab calificate, sugerând că anumite schimbări legislative au alimentat resentimente în rândul celor mai săraci. Spre exemplu, în concursul pentru locuințe sociale (social housing) concurează britanicii săraci, pauperizați, cu unii și mai săraci ca ei, și mai deposedați și alungați din țările lor de inegalitățile globale (imigranții). În opinia autorului recenziei, eticheta de „rasist” a fost adesea folosită pentru a evita înțelegerea acestor frustrări. În fine, Andrew Anthony consideră că Marea Britanie nu a gestionat bine tranziția postindustrială, iar naționalismul și atașamentul față de anumite simboluri identitare reprezintă, în multe cazuri, reacții ale unor oameni care se simt abandonați și lipsiți de repere, mai degrabă decât expresii ale „triumfului voinței” sau urii.

Și închidem acolada și ne reîntoarcem la spațiul românesc. Și observăm aceeași lipsă de empatie și înțelegere din partea mediului liberal metropolitan vizavi de habitusurile și comportamentele politice ale muncitorilor și/sau șomerilor autohtoni. Prinși în vârtejul durului capitalism postcomunist, pentru sute de mii de persoane provenite din fostele zone industriale, în cele mai multe cazuri monoindustriale, migrația economică a reprezentat simultan o strategie de supraviețuire și o experiență dureroasă: câștig material în exterior, dar și destrămarea unor legături familiale și comunitare. Cine știe câtă suferință, cât dor, câtă trudă și muncă grea, dură s-au adunat în mintea și corpul acestei categorii sociale! Din când în când, sensibilizată de anumite drame, presa a relatat despre sinuciderea unor copii, demoralizați și distruși de dorul de părinți, despre crimele conjugale date de despărțiri și abandon etc. Oamenii își urmează impasibili cursul, iar lumea pasiunilor și a intereselor se scurge liniștită prin propriile făgașe. 

Doar intelectualii publici mai sparg monotonia și, la intervale regulate, de obicei în perioada scrutinurilor electorale, vorbesc despre „mahalaua ineptă”, imbecilii care nu știu să voteze și multe asemenea elitisme, spuse cu emfaza și sentimentul omului liniștit și mulțumit („Omul care-și cunoaște rostul… care-i sătul, e totdeauna liniștit…”, A.P. Cehov, Durere). Pe vremuri, când diaspora vota corect – cu Băsescu, Iohannis etc. – era pusă în efigie, o categorie socială cu certă valoare în sine. Ulterior, când lupta pentru resurse s-a intensificat, iar românii din afară au schimbat macazul, brusc au redevenit subiecții deriziunii și ai apostrofării – venite din toate zonele, de la stânga la dreapta și invers. 

Și atunci nu poți să nu te întrebi care mai este relevanța acestor intelectuali care pretindeau și pretind că vorbesc în numele poporului. În esență, discursul lor produce doar fragmentare socială și blochează ad infinitum orice posibilitate de depășire a paradigmei capitaliste contemporane, una ce implică inclusiv inegalități economice frapante și lipsa unor oportunități – educaționale, medicale etc. Or, în aceste condiții, niciun demos (popor) nu ia naștere, iar fără demos nu există democrație!

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE