Am întâlnit dragostea atunci când nu mai credeam în ea

Cu puțini ani în urmă, mă număram printre persoanele care nu știau cât de frumoasă este viața. Eram tot timpul încruntată, nemulțumită, frustrată, mi se părea că mă chinuiesc pe Pământ. Nu știu de ce eram astfel, dar știam cu siguranță că nu mă puteam schimba…

— Uită-te la mine, obișnuiam eu să-i spun prietenei mele, sunt o fată deșteaptă, urâtă nu-s… și, cu toate astea, n-am deloc noroc: nu sunt mulțumită de nimic! De absolut nimic!

— Hai, nu exagera! zicea Violeta. Ai un serviciu bun, o casă… Ia să nu fi avut un acoperiș deasupra capului, să fi stat în gazdă! și să trudești zece ore pe zi pentru niște amărâți de bani care se topesc într-o săptămână… Atunci ce-ai fi făcut? ți-ai fi pus ștreangul de gât?

— Probabil… Cât despre serviciu… Nici nu-mi vine să mă mai duc, acolo mă enervează toată lumea, mi se pare că orice om are de împărțit ceva cu mine. Parcă le stau tuturor în cale! și nu sunt atât de naivă încât să nu știu de ce ai pomenit chestia cu serviciu: ca să nu fii nevoită să pomenești faptul că sunt singură! Singură, la 34 de ani!

— Nu dramatiza, Camelia! Asta nu e o vârstă la care să cazi în disperare fiindcă nu ți-ai găsit încă jumătatea! și, dacă tot vrei să-ți spun adevărul, tu ești oarecum cea vinovată: cu Liviu de ce ți-ai pierdut timpul, deși știai că este însurat? Ce sperai, că o să-și lase nevasta și cei doi copii pentru tine? și cu Mircea ai făcut la fel: i-ai acordat toată încrederea ta, deși toată lumea îți spusese că e un afemeiat și că o să te părăsească după nici o lună…

— Patru luni a ținut, nu una! și am ținut la el! și la Liviu!

— Mda… Ascultă-mă bine, cu iubirea asta nu ajungi prea departe… Găsește-ți un bărbat care să te respecte, nu niște apucați ca ăia doi, care și-au bătut joc de tine, de sentimentale tale!

— Da, ai dreptate… Dar eu chiar i-am iubit…

— Iubirea e un sentiment care trebuie să fie împărtășit, nu înseamnă că unul iubește și celălalt se lasă, pentru o vreme, iubit. Dar ți-am zis, ai tot timpul în față!

— Pe naiba! știi cum trec anii? Mâine-poimâine schimb prefixul! O femeie, la patruzeci de ani, singură și plictisită de viață, asta o să fiu! Așa că uneori mă întreb: la ce bun mă mai chinuiesc? De-ai ști ce greu îmi vine să mă scol dimineața, să mă dau jos din pat și să încep o nouă zi…

Ca de fiecare dată când purtam asemenea discuții, Violeta se enerva, mormăia ceva despre oamenii răsfățați și, după ce încerca zadarnic să mă scoată din casă, la un film sau la o cafea, pleca, dar nu înainte de a mă încuraja repetat din ușa apartamentului.

Și venea seara… Lungă și plictisitoare! De obicei, îmi pierdeam timpul urmărind un film, prost ori bun, nici nu avea importanță, și enervându-mă când îmi aminteam cuvintele Violetei. „Ai tot timpul în față!” Ce prostie! și chiar dacă aș fi avut timp, unde aș fi putut să întâlnesc pe cineva cu care să mă potrivesc? La firma unde lucram, toți tipii interesanți erau însurați, de ieșit în lume nu aveam unde să ies…

Lucram de trei ani în Bârlad și poate că de vină pentru starea în care mă aflam era și inadaptarea mea la un oraș frumos, dar străin. În afară de colegi și de Violeta, pe care o cunoscusem la serviciu, nu știam aproape pe nimeni. Nici acasă, la Tecuci, nu pot spune că eram o vedetă locală, dar măcar aveam cu cine să mă întâlnesc.

La Bârlad ajunsesem grație unei mătuși, care știa că absolvisem ISE-ul, că eram chiar bună în domeniul contabilității și că orășelul meu natal nu-mi oferea nicio perspectivă profesională tentantă.

Mătușă-mea avea o cunoștință al cărei fiu se lansase într-o afacere taman la Bârlad și, după câteva săptămâni de recomandări fierbinți, am fost chemată la un interviu. Poate Violeta avea dreptate, aveam un serviciu bun, câștigam bine și aveam șanse serioase să promovez. Numai că mie nu-mi mai ajungea satisfacția profesională…

Așa, că, în momentul în care am pierdut-o și pe aceasta, am ajuns chiar în impas, în cea mai neagră perioadă din existența mea. Cum s-a întâmplat? Simplu… Patronul meu avea o finanțare externă solidă din partea unei firme franceze, iar în momentul în care străinii și-au restrâns activitatea în mai multe filiale, s-au gândit s-o rupă și cu România, unde afacerile cam stagnau.

Așa că, după trei ani în care lucrasem în firma aceea, patronul m-a anunțat că intru în preaviz. Se dărâma astfel unicul motiv pentru care viața mea nu era cu totul ratată…

În ziua aceea, n-am putut vorbi cu nimeni, nici măcar cu Violeta. Ce să-i spun? Că totul s-a dus de râpă, că mă simt la capătul puterilor? La Tecuci n-aveam niciun chef să mă întorc, acolo nu mă aștepta chiar nimic bun. Doar mama, din ce în ce mai înnegurată și mai pesimistă…

În seara aceea tristă, mi-am cumpărat o sticlă de vin și am început să-mi înec în ea toată suferința. Mi-am făcut un bilanț obiectiv al vieții și al șanselor de viitor și, pe măsură ce sticla se golea, îmi dispărea orice speranță din suflet: fată bătrână, singură și acrită, șomeră sau plătită mizerabil… Ce mai puteam aștepta?

Atunci, pe la ora zece noaptea, m-am hotărât: „Ce sens mai are să trăiesc?”. I-am scris un bilet de adio Violetei, singura mea prietenă, în care o rugam să nu mă judece pentru gestul pe care mă decisesem să-l fac. Apoi am închis ușa și ferestrele bucătăriei, am stins lumina și am dat dat drumul la gaz, având grijă să las și ușa cuptorului deschisă, ca să sfârșesc mai repede ceea ce am început.

M-am întins pe jos și, încetul cu încetul, m-a cuprins toropeala… — Ce faci aici? Ai de gând să arunci blocul în aer? Vocea parcă venea de departe, de foarte departe… Era aspră, dar o anumită îngrijorare o îmblânzea cumva. Până să deschid ochii, am auzit iar:

— Slavă Domnului că am trecut pe la văru-meu și am ajuns aici la timp! și că n-am aprins lumina, altfel praf ne făceam…

Vocea aparținea unui bărbat înalt, de vreo patruzeci și doi-patruzeci și trei de ani, a cărui figură îmi era vag cunoscută.

— Ce-ai vrut să faci? m-a întrebat el cu o voce mai blândă. Ai necazuri? Să nu-mi spui să nu mă amestec unde nu-mi fierbe oala sau să-mi torni prostii de genul „de ce nu m-ai lăsat să mor?”!

— Nu… am rostit eu, cu voce stinsă. N-am să zic așa ceva. Dar… Cum ai intrat?

— Tu cum crezi? Am simțit mirosul de gaz, am apăsat pe butonul soneriei până m-am plictisit, apoi am chemat administratorul. împreună, am spart ușa, noroc că e cam șubredă… N-ai auzit nimic, nimic? ‘ — Nu…

— Bine că am fost pe aproape! Noroc că mă duceam la vărul meu… Trebuie să-l știi, stă deasupra ta…

Atunci mi-am dat seama de ce vorbea atât de mult: ca să nu adorm din nou. Am schițat un zâmbet. Tipul ăsta chiar se chinuia să mă salveze. Dintr-odată, viața nu mi s-a mai părut atât de urâtă, de goală. Dacă un necunoscut își riscase viața – căci n-avea de unde să știe ce avea să găsească înăuntru – pentru a salva pe cineva, apoi poate că merita să trăiesc.

— Ce zici, a continuat el, te descurci singură? Vrei să mai stau cu tine? Sau abia aștepți să plec ca s-o iei de la capăt? Zi-mi, ca măcar să-l anunț pe văru-meu ca să plece din bloc înainte de explozie…

A zâmbit. Avea un zâmbet cald, care te făcea să te simți în siguranță.

— Dar nu m-am prezentat… a zis el. Mă cheamă Alin Moinescu. Inginer, și nu numai… In timpul liber, cânt folk și pictez.

— Aha… m-am luminat eu. Acum știu de unde să te iau. Am tot avut impresia că te știu de undeva, dar nu-mi puteam aduce aminte de unde. Acum știu: din parc. Erai la șevalet și pictai natura…

— Da. știi ce frumoasă e natura la venirea primăverii? Mă îndoiesc, având în vedere ce erai pe cale să faci… Nu există verde mai intens decât cel al frunzelor ude de ploaie…

Alin devenea chiar poetic și s-a înroșit brusc înainte de a tăcea. Atunci cred că m-am îndrăgostit de el. Era atât de sincer, de pasionat în ce spunea! Nimeni nu-și poate impune să roșească, asta vine din interior, e ceva ce nu putem controla. Iar un bărbat care roșește înseamnă că mai are sufletul pur, că mai crede în frumusețe.

— Ia te uită, am zis eu, roșești!

— Da? a ridicat el privirea. Nu mi-am dat seama. Așa s-a întâmplat? În fine, poate te-am plictisit cu natura… știi că fac și portrete? Ai un chip frumos…

— Mda, palid de la intoxicația cu gaz…

A fost prima dată când am izbutit să zâmbesc larg în acea seară și asta nu i-a scăpat:

— Bravo! A răsărit puțin soarele și pe chipul tău! Să înțeleg că ai renunțat la prostia pe care erai cât pe ce s-o fi făcut?

— Hai să nu vorbim despre asta…

— Cum vrei, dar eu nu plec până nu sunt sigur că renunți la ideea de a-ți pune capăt zilelor. Uite cum facem: tu nu te mai sinucizi azi și, în schimb, mâine, îți fac portretul. E echitabil?

— Bine… Dar va ieși unul tare trist…

— De unde știi? Sunt convins că-ți pot trasa un zâmbet minunat! Mâine la ora cinci, în parc?

— Mâine la ora cinci, în parc…

— Deci pot să plec liniștit, nu mai faci nicio prostie?

Am zâmbit, rușinată. Da, renunțasem la ideea mea și i-am promis acest lucru.

Nu știu cum a trecut timpul până a doua zi. Am avut impresia că a stat ceasul. M-am perpelit toată noaptea, am făcut cearceaful ghem sub mine de atâta foit. Am ațipit puțin și atunci l-am visat pe Alin. Era clar, mă îndrăgostisem… La prima vedere. Fulgerător.

„Când simți că inima îți bate atât de puternic încât îți este teamă să nu leșini, asta doar când te gândești la El, bărbatul vieții tale, atunci să știi că ești cu adevărat îndrăgostită!” Așa îi spusesem Violetei cândva, dar în acea noapte mi-am dat seama că nu mai trăisem niciodată acest sentiment la o intensitate atât de mare.

Când, a doua zi, la cinci fără un sfert, l-am zărit pe bancă, în parc, așezându-și ustensilele fără grabă, parcă mângâind șevaletul, am simțit cum inima mi-o ia la galop.

Picioarele mi s-au înmuiat, nu mai voiau să mă ducă mai departe, deși abia așteptam să ajung lângă el, dar parcă eram sleită de putere, parcă nu mai aveam vlagă în mine. și atunci, simțind că sunt în spatele lui, s-a întors. Chipul i s-a luminat și a venit în întâmpinarea mea.

— Eram sigur că o să vii, m-a zis el simplu, luându-mă de mână.

Nu mi se părea deloc un gest deplasat, mai ales după cele întâmplate în noaptea aceea. Doar îmi salvase viața…

— Uite, m-am gândit că, dacă stai aici, lumina o să cadă mai bine, a zis el și m-a condus spre una dintre bănci. și, te rog, încearcă să nu te miști.

Atunci s-a creat acea legătură specială între noi doi, în ora cât m-a pictat. Ochii noștri s-au întâlnit de nenumărate ori în acel timp și și-au vorbit. N-am avut nevoie de cuvinte.

Portretul acela e deasupra patului acum, l-am înrămat și, de o jumătate de an, mă întâmpină de fiecare dată când mă întorc acasă. El este martorul iubirii care s-a născut între noi. Iar Alin a înțeles imediat acest lucru. știți care a fost prima sa declarație de dragoste? Mai întâi și-a privit tabloul, apoi a zis încet:

— știi ceva? Până acum n-am știut că iubirea poate fi pictată…

Ne-am căsătorit anul trecut, în toamnă. Am uitat aproape complet clipele de coșmar care m-au împins la acel gest disperat. Dar uneori mă gândesc că, dacă nu aș fi încercat să fac acea nebunie, nu l-aș fi întâlnit pe Alin.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE