Iubirea dintre noi nu a putut învinge ura pe care și-o purtau familiile noastre

Pe Dragoș l-am cunoscut anul trecut, prin august. Lucra la reprezentanța unei firme austriece de consultanță. Tânăr, elegant, stilat și foarte bine pregătit profesional. Numele lui nu-mi spunea nimic: Dragoș Ionașcu. Dar figura… Avea un aer teribil de familiar, parcă-l știam de-o viață. Da, probabil că de aceea tresărisem când intrasem pentru prima oară în biroul lui. De atunci, nu reușeam să mi-l scot din minte. Apoi…

Era o seară plăcută de început de toamnă și cerul avea nuanțe violet. Prietena mea a propus să ieșim la o terasă.

— N-am chef, Andra. Altă dată…

— Când? în curând, vor începe ploile, frigul, zăpada…

— Bine, bine, m-ai convins! Ne-am dus la terasa unde obișnuiam să bem câte o cafea și să stăm liniștite la taclale. Parcă toți clujenii se adunaseră acolo. Cu mare greutate am găsit o masă liberă. După ce am comandat, am început să sporovăim.

— Vreau să-ți spun ceva, Andra.

— Te ascult, a zis ea, aprinzându-și o țigară.

— Luna trecută am avut treabă la o firmă austriacă. Acolo am cunoscut un tânăr, șeful reprezentanței…

— Să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit de el! s-a precipitat ea.

— Nu, nici gând! am răspuns. Apoi, brusc, am înlemnit, căci la masa

din fața noastră se afla chiar cel despre care îi vorbeam eu amicei mele. Privirea mea nu se putea dezlipi de el.

— Te pomenești că despre băiatul ăla e vorba! a zis Andra, urmărindu-mi privirea.

— Exact!

Dragoș era cu un alt bărbat, pe care nu-l puteam vedea, căci stătea cu spatele la noi.

— Nu arată rău tipul, dar nu crezi că-i prea tânăr pentru tine? m-a întrebat ea.

— Nu-i vorba despre asta, altceva voiam să-ți spun. Are ceva care… Seamănă cu cineva…

Am simțit dintr-odată cum tot sângele mi se scurge din vene. îl zărisem, pentru o clipă, pe însoțitorul lui Dragoș. Iar imaginea îmi întorcea viața în timp…

Dădusem admitere la un liceu renu-mit în oraș, iar printre noii mei colegi de clasă era și Octavian, un adolescent înalt, suplu, cu ochi superbi. M-a plăcut din clipa când am intrat în clasă. Eu nu prea l-am băgat în seamă la început, dar el s-a tot ținut scai după mine până când mi-am îndreptat atenția asupra lui. Până la finele anului calendaristic, eram îndrăgostită lulea de el.

Colegii ne-au poreclit Romeo și Julieta. Anii de liceu au avut numai zile însorite. însorit a fost și primul an de postliceală, apoi….

Hotărâserăm să ne căsătorim. Era și firesc să se finalizeze astfel legătura noastră. în vacanță, am plecat la bunica lui, în comuna Plaiuri. Bunică-sa, ca orice bunică, a început să mă descoasă:

— Ești frumușică, maică! Cum te cheamă?

— Ioana. Ioana Alexe. Brusc, chipul i s-a înăsprit.

— A lui Alexe spui? Bunicii tăi locuiesc în Agriș? Bunicu-tău a murit, cumva? m-a întrebat, cu glasul dur.

— Da, s-a stins cu ani în urmă, nici nu l-am cunoscut. Dar de ce întrebați? Familiile noastre se cunosc cumva?

Nu știam ce reacție violentă avea să declanșeze întrebarea mea.

— Doamne, blestemat să fie neamul vostru și copiii copiilor voștri! mi-a strigat ea, cu ură.

Apoi, a căzut în muțenie. N-am mai vrut să stau nici măcar un minut în casa aceea.

— Octavian, dacă tu vrei să rămâi, n-ai decât, eu plec la Cluj!

El n-a încercat să mă oprească, dar nici nu a venit cu mine. Era prea uluit de ceea ce se întâmpla. Nici nu m-a mai căutat, timp de o săptămână. Era prima despărțire a noastră, în cinci ani. A fost cumplit. Păzeam telefonul ca pe cea mai scumpă comoară. Nu mă gândeam o clipă că m-ar fi părăsit, îmi era teamă să nu i se fi întâmplat ceva.

în sfârșit, într-o sâmbătă seară, m-a sunat. Ne-am întâlnit în centru. Avea o mină foarte gravă. Când l-am văzut, am avut un presentiment: „Dragostea noastră a murit…”, mi-am zis.

— Astăzi am venit, m-a anunțat el, moale.

— Mi-am dat seama… Octavian, știu că se întâmplă ceva rău cu relația noastră, dar măcar povestește-mi despre ce e vorba!

A rămas o clipă cu privirea ațintită undeva departe.

— știi, familiile noastre s-au dușmănit de moarte, mi-a zis el, într-un târziu. Cu ani în urmă, bunicul meu, George, a vrut să o ia de nevastă pe Doina, bunica ta. însă ai tăi s-au opus cu încăpățânare. Iar ai lui l-au obligat să se însoare cu bunică-mea, fiindcă avea avere mare. S-au căsătorit, dar gândul lui era tot la Doina. între timp, s-a măritat și ea, cu Mihai, prietenul bunicului meu. După colectivizare, Mihai s-a mutat la Cluj, unde s-a angajat, cu intenția să-și cumpere o casă și să-și aducă familia acolo. A arvunit o locuință și a venit acasă, noaptea târziu, să ia restul de bani și s-o achite a doua zi. A găsit-o pe maică-ta mare în pat cu bunicu-meu. S-au bătut ca chiorii până ce George, bunicul meu, l-a omorât pe Mihai, bunicul tău, și apoi s-a sinucis… De atunci, bunica vă urăște de moarte. A jurat că, atât cât va trăi, nu vrea să mai audă de familia voastră. V-a blestemat rău… Ghinionul nostru, Ioana… Cum le potrivește soarta asta! Oricum, va trebui să…

N-am mai așteptat să sfârșească fraza, am rupt-o la fugă, plângând. Era limpede, nu putea renunța la familia lui pentru mine. Oricât de mult m-ar fi iubit, nu putea trece peste jurămintele și blestemele bunicii lui. Ura era prea înrădăcinată în neamul acela, poate și într-al nostru.

Cert este că, din acea seară, nu l-am mai văzut pe Octavian. N-am mai apucat să-i spun că aștept un copil. Atunci, în disperarea mea, m-am dus țintă la bunica. Pe timpul verii, stătea la țară.

— Buni, povestește-mi totul! Spune-mi de la ce a pornit ura de moar-te dintre familiile Mihăileanu și Alexe!

Ea a rămas foarte surprinsă de curiozitatea mea.

— De unde ai aflat? Mamă-ta sau tată-tău au scăpat vreun cuvânt?

— Nici unul, nici altul.

Pe măsură ce-i povesteam cele petrecute între mine și Octavian, bunica se schimba la față. Chipul i se asprea, mai că n-o recunoșteam.

— Așa e, a vorbit ea, în cele din urmă. Tata nu l-a vrut pe George de ginere, fiindcă noi aveam pământ mai mult decât Mihăilenii. și tata era încredințat că era vorba de interesul lor în căsătoria asta. Dar George m-a iubit până în ultima lui clipă. și-a dat duhul murmurând numele meu… Atunci, nevastă-sa a crezut că turbează. Mă ura dinainte, știa că eu sunt în inima lui, nu ea. Dar a crezut că timpul o să-i domolească sentimentele. Nu a fost să fie așa, nici mie nu mi-a trecut iubirea pentru George…

— L-ai iubit, buni?

— A fost unicul bărbat pe care l-am iubit. Pentru el am fost în stare să păcătuiesc, mi-aș fi dat viața pentru el! Bietul Mihai, cât a suferit lângă mine! Dar ce rost mai are să dezgropăm trecu-tul? S-o întoarce Octavian la tine, dacă te iubește cu adevărat. Că doar n-o să plătiți voi păcatele noastre!

— Are rost, buni, să dezgropăm trecutul, fiindcă sunt însărcinată!

Bunica s-a făcut verde la față.

— Acest copil, Ioana, nu are loc în familia noastră!

— Ce tot spui acolo?

— Nu face pe proasta, că nu-i cazul! Ai auzit foarte bine. Dacă află taică-tău, nu știu ce-ar fi în stare să facă! Să-ți intre bine în cap! N-are ce căuta acest copil în familia noastră! a mai strigat ea, apoi a început să plângă.

— Buni, nu pot…

— în câte luni ești? m-a întrebat, abia auzit.

— în patru.

— Aleluia! îl faci, fetițo! Vedem noi cum o rezolvăm. Să-l chemi imediat pe taică-tău aici…

M-am conformat directivelor, nu aveam încotro. A venit tata de la lucru valvârtej. îmi era cumplit de teamă. Culmea, n-a urlat, nu m-a bătut, doar atât mi-a spus: „Până naști, aici stai! Pe urmă, dăm copilul spre adopție! Fără comentarii!”.

Așa am făcut. Au aranjat lucrurile în așa fel, încât, de cum am născut băiatul, nu l-am mai văzut. Multă vreme… Acum, în clipa când l-am zărit pe Octavian la masă, douăzeci și cinci de ani mai târziu, m-a văzut și el. A tresărit puternic, apoi a venit la masa noastră. în momentul acela, aș fi dorit să fim acolo doar noi doi. Citindu-mi parcă gândurile, Andra și-a amintit că are de rezolvat o problemă ce nu mai suferea amânare.

— Pot spera că nu m-ai uitat? m-a întrebat Octavian, timid.

— Dacă te face să te simți mai bine, speră… Spune-mi, cine-i băiatul care e cu tine?

A început să râdă.

— E fiul meu!

— Mda, n-ai pierdut vremea degeaba…

— Presupun că nici tu, mi-a întors-o, apoi a întins mâna spre pachetul meu de țigări.

— După vârsta lui, s-ar părea că te-ai căsătorit imediat după ce ne-am despărțit…

— Nu! Nu m-am căsătorit niciodată! a răspuns, iar privirea i-a căzut pe mâna mea stângă.

N-aveam verighetă.

— Nici eu nu m-am căsătorit nicio-dată…

Pentru o clipă, i-am descifrat satisfacția, apoi nerăbdarea să afle de ce.

— Am să fiu sinceră. Te-am iubit prea mult, Octavian. Când m-ai părăsit, ai luat toată dragostea din inima mea. Mi-ai lăsat un loc gol, un pustiu…

Mi-am aprins o țigară. Mintea îmi lucra febril: el nu s-a căsătorit niciodată, eu am fost dezarmant de sinceră, poate… L-am țintuit cu privirea:

— Să nu-mi spui că el e…

A făcut o față spășită și mi-a zis:

— Ba da, e fiul nostru!

Am simțit cum fuge scaunul de sub mine. Mi-am luat paharul, țigările și poșeta și m-am invitat din priviri la masa lor. Dragoș Ionașcu m-a salutat; își amintea vag de întrevederea noastră de cu aproape o lună înainte.

— 0 cunosc pe doamna Alexe, a zis Dragoș, zâmbind. Avem o colaborare la nivel de firme. Dar tu de unde-o cunoști, tată?

— 0 cunosc, fiindcă e mama ta! Bietul băiat a fost atât de uluit, că și-a vărsat paharul cu vin pe sacou.

După ce ne-am revenit din șoc, i-am amintit lui Octavian că ne este dator, mie și băiatului nostru, cu unele explicații.

— De unde știai, Octavian, că așteptam un copil?

— Am trecut într-o zi pe la coana Doina, bunica ta. Mai aveai o lună până să naști… Degeaba am încercat s-o înduplec să ne lase să ne-mpăcăm. Nu a vrut cu niciun chip! Dar am obținut în schimb altceva: a încuviințat să-mi dea mie copilul, să crească măcar cu unul dintre părinți. Cu condiția să nu te mai caut niciodată…

— și ce-ai făcut cu copilul? Cum te-ai descurcat cu ai tăi?

— Nu le-am spus cine e Dragoș. știi, soră-mea, Alina, era căsătorită și-și dorea un copil. Atunci am aranjat cu ea să-l înfieze, de aceea se numește Ionașcu, după numele lor de familie. La scurtă vreme după aceea, bunica s-a dus și, odată cu ea, s-a dus și ura…

— și bunica mea s-a dus… Dar tu ce-ai făcut, în toți anii ăștia?

— Ce să fac? Am muncit, am muncit, am muncit… Ca să mai uit de…

— Mine?

— Da, dar nu mi-a ieșit!

— Nici mie, Octavian!

Am privit amândoi în zare, fără să mai spunem ceva, de parcă ne copleșiseră amintirile și noi nu voiam să le tulburăm. După ce Dragoș și-a plimbat de câteva ori privirea de la mine la taică-său și invers, a decretat:

— Dacă tot v-ați iubit așa de mult, dacă nu v-ați căsătorit și nu aveți obligații față de nimeni, de ce nu vă căsătoriți acum?

— Dar tu, Dragoș, nu ești supărat pe mine? Pe noi? l-am întrebat, uimită de felul calm și lucid cum înghițise toată povestea asta.

— Nu sunt supărat, pentru că știu de mult adevărul. Mi l-a spus tata, când am împlinit optsprezece ani…

Am ascultat de sfatul fiului nostru și ne-am căsătorit. Eu și Octavian facem parte dintre aceia care iubesc doar o singură dată în viață. Moștenire de familie, bănuiesc. și totuși, n-ar fi trebuit să abandonăm visul dragostei noastre. Dar mai bine mai târziu decât niciodată!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE