Junot Diaz, laureat al Premiului Pulitzer: „Suntem crescuți într-o lume a supereroilor, sfinților și liderilor politici. Îmi plac mult oamenii normali”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Scriitorul Junot Diaz, laureat al Premiului Pulitzer, are un cult pentru frumusețea normalității și a oamenilor normali, pe care-l transpune în cărțile sale.
Cuprins:
A aflat de România când era mic
Invitat la FILIT Iași, cel mai mare festival de literatură din Europa de Est, care are loc între 22 și 26 octombrie 2025, scriitorul american Junot Diaz (56 de ani) a vorbit, într-un interviu exclusiv pentru Libertatea, despre cum a aflat despre România încă de mic, despre cât de mult îl inspiră imperfecțiunea experienței umane, dar și cu ce roman asociază țara noastră.
Născut în Republica Dominicană, Junot Diaz s-a mutat împreună cu familia în Statele Unite ale Americii, crescând în New Jersey.
Junot Diaz a devenit faimos după ce a publicat „Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao”, roman premiat cu Pulitzer şi cu National Book Critics Circle în 2008. Este, de asemenea, autor al volumului de proză scurtă „Uite-aşa o pierzi”, bestseller New York Times şi finalist la National Book Award.
Este câştigător al bursei MacArthur Genius, al premiului PEN/ Malamud, al Dayton Literary Peace Prize, al bursei Guggenheim şi PEN/ O. Henry Award, iar de mai mulți ani predă la Massachusetts Institute of Technology.
Partener de dialog încântător
Se numără, în 2025, printre scriitorii de top invitați la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, ajuns la a XIII-a ediție, un reper cultural în Europa de Est.
Junot Diaz a fost un interlocutor deschis, autoironic, sincer, foarte amuzant, profund și comunicativ. Un scriitor și un partener de dialog autentic cât cuprinde și cu multe replici pline de substanță.
Libertatea: Ați spus la un moment dat că învățarea limbii engleze a fost o experiență nefericită pentru dumneavoastră. Cum ați descrie, de fapt, relația dumneavoastră cu limba engleză?
Junot Diaz: Am avut o dificultate enormă cu limba engleză toată viața mea. Când eram copil, engleza mi se părea imposibilă. Ca adult, am locuit în câteva alte țări și am încercat să studiez limbile străine. Am eșuat lamentabil. Este un blocaj sau doar o parte a creierului meu care nu funcționează. Am locuit în Amsterdam timp de șase luni. Am locuit în Tokyo timp de peste un an. Nu am putut învăța nimic.
Este clar că am o problemă cu limbile străine. Pentru mine, experiența limbii engleze, cred eu, a avut enorm de mult de-a face cu toate câte s-au schimbat în America în ultimii 40 de ani, este încă o țară foarte provincială. Este încă foarte rezistentă la imigranți, la influențe externe.
Există încă o tendință anticosmopolită foarte puternică în America. Și cred că multe culturi care au acest tip de insularitate suferă probabil de asta. Când înveți engleza în Statele Unite, chiar și un accent îți poate crea probleme.
În prezent vorbesc engleza, aș spune, vernacular. Dar nu cred că termin o propoziție în engleză fără să o repet în minte. Nu m-am obișnuit niciodată cu ea. Unii oameni nu se vor simți niciodată confortabil cu, să zicem, securitatea. Dacă au avut o viață dificilă, acum au o casă, acum au o slujbă. Se trezesc în mijlocul nopții transpirați. Ăsta sunt eu în relația mea cu limba engleză.
– Cât de mult s-a schimbat procesul dumneavoastră de scriere în comparație cu începuturile?
– Cred că atunci când nu eram publicat, scriam foarte ușor și destul de mult. A fost o perioadă a libertății. De îndată ce am fost publicat, a devenit ceva despre care știam, indiferent cât de mult mă prefăceam, că va însemna carieră și comparații. Și astfel, a devenit mai provocator procesul de scriere pentru mine.
„Avem nevoie disperată unii de alții”
– De ce au fost bibliotecile pentru dumneavoastră ceva comparativ cu ce înseamnă World Wide Web pentru oamenii din generațiile recente?
– Pentru mine, biblioteca a fost atât o sursă de arhivă, dar și o sală de gimnastică pentru concentrare. Am învățat în bibliotecă să mă concentrez. Nu aș aduce niciodată acest argument despre World Wide Web. OK, distribuie informații, dar cred că este destul de groaznic pentru focalizare și concentrare.
– Cât de mult vă inspiră în cărțile dumneavoastră imperfecțiunea experienței umane?
– Întotdeauna. Noi, oamenii, suntem foarte dificili. Uite, ca exemplu, eu am o familie mare. Poate că și tu la fel. Suntem cinci frați, am o mulțime de mătuși și unchi, o mulțime de verișori. Îmi plac foarte mult. Ei sunt imposibili. Sunt sigur că pentru ei și eu sunt imposibil.
Noi, ființele umane, suntem construiți atât de special. Avem nevoie disperată unii de alții. Dar nu suntem chiar foarte ușor de înțeles, chiar și în cele mai bune circumstanțe.
Și apoi, cineva care a scris la un moment dat că suntem construiți pentru ceva ce nu ne-a ajutat niciodată, și anume secrete. Avem prea multe secrete. Prea multe părți secrete, prea multe gânduri secrete, prea multe dorințe secrete. Iar asta creează și tot felul de tensiuni ce sunt inexplicabile. Nu voi înțelege niciodată de ce eu și fratele meu ne certăm, pentru că nu-i voi cunoaște niciodată secretele.
– De ce scrisul și predatul sunt pentru dumneavoastră inițiative bazate pe credință?
– Pentru că niciunul dintre ele nu produce rezultate imediate. Ambele sunt daruri pentru viitor. Mi se pare foarte interesant că aparținem cu toții unor culturi ce sunt complet, irezistibil obsedate de viitor. Fie că este din cauza unui proiect politic, a lui Iisus Hristos, a socialismulului, a viitoarei revoluții constant amânate, religios, venirea Domnului, capitalist, fiecare își spune că va câștiga în cele din urmă atât de mult, încât va avea în cele din urmă mașină, casă. Viitorul, ca orizont organizatoric, este ineluctabil. Dar există și conceptul de viitor ca fiind ceva dincolo de înțelegere, precum ceva complet străin, inaccesibil.
Aceasta este natura viitorului. Pentru mine, dacă trebuie să mă confrunt cu un concept inaccesibil, prefer să-mi imaginez că lucrez, fac ceva, poate că viitorul va avea o utilizare pentru asta. Poate că nu.
Și îmi place ideea că ceva precum predatul, ce are atât de puțină valoare în societatea noastră, poate va avea un loc în viitor unde va însemna mult. Ceea ce este minunat e că nimeni nu-mi poate spune contrariul. Acesta este un lucru util despre viitor.
Nimeni nu poate câștiga o dispută cu viitorul. Și astfel, dacă vreau să fac ceva care nu este foarte bine respectat, nu este foarte bine plătit, pentru că eu cred că este bine, cel puțin pot fi compensat cu această ficțiune, această fantezie că în viitor, lucrurile sunt posibile. Nu sunt diferit de colegii mei religioși sau revoluționari.
„Am eșuat atât de mult de-a lungul carierei”
– Cât de mult v-au motivat eșecurile de-a lungul carierei?
– Am eșuat atât de mult de-a lungul carierei. Dacă nu aș fi fost un eșec atât de uimitor, viața mea ar fi fost foarte diferită. Îmi ia 15-16 ani să scriu o carte. Scriu foarte, foarte încet.
Sunt în Iași, sunt în România. Nu mi-aș fi imaginat asta niciodată. Sunt atât de recunoscător pentru asta, dar sunt aici doar pentru că am câștigat un premiu. Și singurul motiv pentru care am câștigat un premiu a fost pentru că 17 oameni au decis asta.
Există o mulțime de alte viitoruri sau realități în care nu l-am câștigat. Și nu sunt în România. Și voi fi scris doar trei cărți în 35 de ani. Adică, poate că e mult pentru unii oameni. Dar în lumea mea literară sunt considerat un dezastru. Nu cunosc vreun scriitor care să fie colegul meu și care să se uite la mine și să spună: e demn de emulație. Scriitorii mă folosesc ca pe ceva de care să se teamă. Să nu devină ca mine și să nu scrie atât de încet.
– Care sunt cele mai speciale voci pe care le utilizați în scrisul dumneavoastră?
– Este o întrebare foarte bună. Cred că vocile surorilor mele. Acestea mi-au cerut să nu le ficționalizez ca personaje. Așa că, în primele mele cărți, alter egoul meu nu are surori.
Dar de multe ori mă trezesc creând personaje feminine care își „ventrilochează” vocea. Am locuit cu surorile mele într-un apartament foarte mic. Și nu mă pot abține. Vocile mele sunt foarte vii în capul meu.
– De ce artefactul ficțiunii necesită o cantitate enormă de muncă în opinia dumneavoastră?
– O, Doamne. Știi, nu întotdeauna e așa. Am prieteni care scriu foarte ușor. Ei au reușit. Poate contează și ADN-ul. Depinde de la om la om.
Pentru mine, oamenii normali sunt de neuitat. Și este nevoie de multă muncă pentru a convinge străini că oamenii obișnuiți sunt de neuitat. Eu scriu despre oameni foarte obișnuiți. Personajele mele sunt oameni normali. Suntem crescuți într-o lume a eroilor, supereroilor, sfinților și liderilor politici, însă mie îmi plac mult oamenii normali. Îmi place frumusețea normalității și a oamenilor normali. Și de asta îmi place berea. Cred că berea este un astfel de egalizator. Acolo unde e multă bere, oamenii sunt normali. Berea e un ingredient al normalității, cumva. Am fost, după ce am ajuns la Iași, la o berărie din centru. Era marți seara și am fost surprins cât era de aglomerat. Însă era atât de frumos! Tineri, studenți, prieteni, cupluri, o atmosferă atât de animată și frumoasă cu oameni normali. Îmi place Iașiul, este un oraș atât de plin de viață. Iar FILIT este un festival minunat, cu oameni atât de dedicați.
– Cât de mult v-a ajutat scrisul să vă înțelegeți identitatea și sufletul?
– Nu sunt sigur că scrisul m-a ajutat să mă înțeleg. De fapt, cred că scrisul a făcut lucrurile și mai confuze. Pentru că una e să trăiești în lume și lumea e un puzzle. E altceva să trăiești în lume și apoi să te gândești la ea ca la o îndepărtare. Este ca un strat suplimentar de complexitate.
A fost destul de greu să trăiesc în lume. Dar ca scriitor, cred că există o parte din tine care parcă privește în jos la ceea ce numim conștiință dublă. Și asta nu m-a ajutat prea mult. De fapt, am petrecut o mulțime de timp confuz, din cauza scrisului.
Am aceiași prieteni din copilărie, de la șase ani, de când am emigrat. Și întotdeauna mi-au spus, știi, când ai început să scrii, chiar ai devenit mai prost. Și nu se înșală pentru că sunt atât de confuz încercând să-mi dau seama de cele două niveluri ale mele. Ca și cum concentrarea mea este divizată.
Oricum, cititul m-a ajutat enorm. Cititul explică lumea. Cititul mă explică pe mine. De fiecare dată când m-am despărțit de o prietenă, am citit întotdeauna nu doar pentru ușurare, ci și pentru explicații.
„Îmi ia mulți ani să scriu, pentru că mă lupt cu mine însumi”
– Care a fost cel mai important pas în descoperirea și dezvăluirea vocii dumneavoastră în literatură?
– Trebuie să inserez puțin context aici. Eram cinci copii. Tatăl meu era un militar foarte autoritar. Drept, cu datorii mici. Groaznic. Dictatură. Ca și România, noi, în Republica Dominicană, am avut o dictatură cu o singură persoană, un cult al personalității, dar, spre deosebire de România, a durat doar 30 de ani.
Și tatăl meu îl admira pe acest dictator. În familia mea, orice atenție ce ți se acorda era negativă. Dacă făceai lucrurile corect, nimeni nu-ți spunea numele sau ceva de bine. De îndată ce făceai ceva greșit, îți spuneau numele, te criticau. Numele tău era peste tot.
Cred că cel mai greu lucru pentru mine ca scriitor și continuă să fie este că îmi place anonimatul absolut, din cauza copilăriei mele. Unul dintre prieteni mi-a spus-o cel mai bine - că am o față de mulțime și că nimeni nu mă va observa nicăieri.
Un alt lucru foarte greu pentru mine ca scriitor este că, până la urmă, trebuie să atragi atenția doar prin cuvintele tale. Povestea ta este o chemare pentru atenția cuiva. Și asta a fost foarte, foarte dificil. Și încă este. Cred că îmi ia mulți ani să scriu, pentru că mă lupt cu mine însămi.
– De ce considerați că romanul vă reprezintă cel mai bine în raport cu celelalte genuri literare?
– Îmi plac și povestirile scurte. Nu-mi plac cărțile de memorii. Ficțiunea nu are nicio lectură autoritară, nicio formulă autoritară. Cred că ficțiunea este extraordinar de antiautoritară. Pentru că atunci când este făcută în mod corespunzător, cu complexitatea adecvată, nu există un mesaj final. Doar o serie de argumente posibile. Și iubesc asta.
„Am găsit România pe hartă pe la 7-8 ani”
– Când ați auzit prima dată de România?
– Încă din copilărie. În timpul lungului Război Rece, Partidul Comunist Dominican și-a trimis cadrele în România. Mulți dominicani care făceau parte din acea stângă au venit în România pentru a studia aici. Așadar, știu multe despre România pentru că acel grup s-a întors și s-a stabilit în Bronx, alături de mătușa mea. Liderii dominicani i-au trimis în țara dumneavoastră pentru că au presupus că limba română ar fi mai ușor de înțeles pentru oamenii care vorbesc o limbă latină.
Și am aflat de la aceștia, după ce s-au întors, despre cum se trăia în România, în București și în alte zone industriale din jur, sub dictatură. Și am aflat și despre istoria atât de frământată a României și despre cât de dificilă a fost mereu poziția sa. Și astfel, România a fost pe hartă pentru mine din momentul în care am imigrat. Aveam 7 sau 8 ani și am găsit-o pe hartă pentru că prietenul cel mai bun al unchiului meu studiase inginerie în România timp de 12 ani.
– Care dintre istorisirile spuse de dominicanii care s-au întors din România v-a indignat sau v-a uimit cel mai mult cu privire la România comunistă?
– Cel mai mult m-a impresionat când mi se spunea ce făceau românii când nu mai vorbeau în public și cum vorbeau în spatele ușilor închise. Era foarte familiar pentru mine în contextul dominican, unde trebuia să ne venerăm dictatorul. Tabloul său, fotografia sa erau în casele tuturor. La fel ca în cazul lui Ceaușescu în România. Iar în spatele ușilor închise, oamenii vorbeau deschis.
Și, de asemenea, mai este un lucru foarte ciudat legat de România care mi s-a povestit, și anume că atunci când oamenii în care nu aveai încredere îți puneau o întrebare, răspundeai întotdeauna diferit față de realitate. Spre exemplu, dacă cineva te întreba unde ai fost ieri, spuneai că ai fost la barul de lângă barul la care ai fost.
– Dacă ar fi să asociați România cu un roman, care ar fi acel roman?
– Aș asocia România cu cartea Insuportabila Ușurătate a Ființei. Motivul este acela că eram student în decembrie 1989 când românii au făcut revoluția împotriva lui Ceaușescu și un pluton l-a executat la Târgoviște. Și citeam Insuportabila Ușurătate a Ființei a lui Milan Kundera în timp ce mă uitam obsesiv la știri.
Întotdeauna mi-a plăcut să urmăresc știrile. Și încă îmi amintesc când l-au împușcat pe Ceaușescu. Este o imagine pe care o păstrez în minte.
