Locuitul împreună aproape ne-a despărțit

Propunerea de a ne muta împreună a venit din partea lui Mihnea, dar adevărul este că și mie îmi stătea pe limbă să-i propun același lucru, numai că nu se cădea să fac eu acest prim pas, după părerea mea, destul de important în viața unui om. Mi-aduc aminte, de parcă a fost ieri: stăteam pe canapeaua din sufrageria părinților lui, plecați pentru două zile la munte, și ne uitam la o prostie de film. Mihnea mă ținea în brațe și, după un lung moment de tăcere, mi-a zis:

—Am găsit o garsonieră destul de con-venabilă ca preț.

După care a tăcut. Văzând că nu continuă, l-am întrebat:

— Așa, am priceput asta. Dar n-am înțeles ce-ai vrut să spui…

— Păi, de fapt, voiam să-ți propun să ne mutăm împreună.

M-am ridicat în capul oaselor și l-am privit. Avea o figură foarte serioasă.

— Măi, dar tu chiar nu glumești! Am crezut, pentru o clipă, că faci mișto de mine…

— Ei, fac mișto… Ce, e întâi aprilie? Nu că nu m-aș ține de glume, dar e destul de neplăcut să ne tot ascundem, să ne iubim pe furiș, când sunt ai noștri plecați de acasă sau în weekend, când mergem la munte.

— Da, și eu am impresia că e tot timpul cineva în spatele meu, adică nu în spatele meu, dar mă aștept ca, dintr-un moment într-altul, să intre cineva peste noi.

— Ai văzut? Asta voiam să spun și eu: că ar trebui să avem casa noastră.

Am pus atunci la punct toate detaliile: cum să-i convingem pe părinți să ne lase să ne mutăm împreună, cum să mobilăm garsoniera. Ne-am făcut chiar și un pro-gram: cum o să ne trezim dimineața, cine o să pregătească masa… chestii de-astea.

— Cred că nu va fi nicio problemă cu ai mei, pentru că te plac. Ar vrea să aibă un ginere ca tine.

— Cu babacii mei, nici atât, fiindcă ai văzut că sunt înnebuniți după tine!

Chiar în acea zi am fost și am văzut garsoniera cu pricina. Nu era cine știe ce, dar chiria era acceptabilă și, cu puțină răbdare, putea fi aranjată în așa fel încât să arate onorabil. Spre surprinderea noastră, părinții s-au opus din răsputeri acestei hotărâri:

— Sunteți inconștienți! Vouă abia vă ajung banii ca să vă îmbrăcați, din ce o să plătiți chirie, întreținere, telefon, lumină? V-ați gândit la astea sau v-ați aruncat așa, cu capul înainte? Ce v-ați zis: „Lasă, că e numai lapte și miere pe lumea asta…”. Vă văd eu cum dați din colț în colț când o veni ziua de plată la întreținere!

— Măi tată, suntem oameni în toată firea, o să ne descurcăm…

— O să vă descurcați, o să vă descur-cați… a mormăit tatăl lui Mihnea. Atâta știi să spui. Dar să fii econom nu știi… Eu și maică-ta am luat-o de la lingură, n-aveam un leu pus deoparte, dar acum sunt alte vremuri. Dacă puteți să econo-misiți niște bani, de ce să n-o faceți?

— Adică? Nu înțeleg, tată.

— Păi, dacă vreți să stați împreună – și văd că asta vreți -, de ce nu stați în camera ta? De ce trebuie să cheltuiți atâția bani când puteți sta liniștiți aici?

— Nu, tată, nici vorbă! și să știi că, orice-ai zice, noi suntem deciși să ne mutăm împreună, singuri.

Amândoi am fost foarte fermi și n-am cedat. Poate că era doar un moft, așa cum ziceau părinții noștri, dar noi doi chiar voiam să fim singuri, să trăim împreună, să ne gospodărim, să ne iubim. Așadar, ne-am mutat. Cum ai noștri nu au fost de acord cu acest pas, a trebuit să apelăm la prieteni pentru a ne putea mobila cât de cât garsoniera. Adică ei s-au oferit să ne ajute: unul ne-a dat un pat, altul, un fotoliu, și tot așa, ne-am încropit mobila.

După o lună de muncă, acea garsonieră devenise un colț de rai. La drept vorbind, ne și simțeam ca în rai, fiindcă puteam să ne iubim acum fără teama că va nimeri cineva peste noi. Eram numai noi doi, în casa noastră. N-o împărțeam cu nimeni. De aceea nici nu le-am dat părinților vreo cheie.

— Lasă, cine vrea să vină să ne vadă poate să sune și la sonerie, chiar dacă ne e mamă!

— N-ar trebui, totuși… am zis eu, cu jumătate de gură, fiindcă, de fapt, și eu gândeam la fel.

— știi doar că mama stătea cu urechea ciulită tot timpul când intram la baie, parcă ne făcea în ciudă…

Da, avea dreptate. Maică-sa ar fi fost în stare să stea lipită de gaura cheii, ca să ne vadă cum facem dragoste. Era de o curiozitate ieșită din comun.

— Acum, dacă vrem, deschidem, dacă nu, nu… a zis Mihnea. Cine vrea să ne viziteze, să ne anunțe dinainte, că poate suntem ocupați.

— Da, corect, am aprobat eu. Relația dintre mine și Mihnea era așadar semi-oficializată. Mai lipseau cununia civilă și nunta. Ei bine, de-abia de-acum încolo începe partea delicată pe care vreau să v-o povestesc…

Eu și Mihnea ne-am înțeles foarte bine în toate privințele, mă refer aici și la partea sexuală. N-am avut niciun fel de probleme, așa cum au alți parteneri. Noi doi parcă am fi fost făcuți unul pentru celălalt. Mihnea avea destulă experiență în acest domeniu, fiind mai mare decât mine cu cinci ani și începându-și viața sexuală de la șaisprezece ani, cu o tipă în toată firea, de vreo 30 de ani, după cum mi-a povestit. După aventura cu ea, a mai avut apoi o mulțime de prietene.

— Sper că nu ești geloasă, mi-a zis el la un moment dat, când l-am rugat să-mi povestească partea amoroasă a vieții lui.

— Nu ai încredere în mine, crezi că-ți fac vreo scenă? Nu am cum să fiu geloasă pe trecutul tău, dragule, aș dovedi că sunt îngustă la minte…

Mihnea mi-a povestit atunci, fără nicio reținere, despre aventurile lui amoroase. Eu consider că au fost experiențe folositoare, căci datorită acelor femei, care l-au învățat multe, eu am avut parte de tandrețe, de multă plăcere. Numai că, surpriză! După ce ne-am mutat amândoi în garsoniera aceea, după petrecerea care a oficializat cumva relația noastră în fața prietenilor, s-a întâmplat ca Mihnea să se schimbe. La început, nu mi-am dat seama de acest lucru. Dar pe urmă, rememorând faptele, am ajuns la concluzia că ceva nu era în ordine cu noi doi.

Chiar din prima seară de după petrecere, am vrut să-i fac o surpriză: am aranjat lumânărele în jurul patului – cât timp el era plecat să cumpere pâine -, am pregătit o sticlă cu șampanie, cu două pahare, am pus muzică, m-am îmbrăcat într-un neglijeu roșu și m-am băgat în pat. Când a venit, m-am ascuns sub pătură.

— Cine-i acolo? a întrebat el, intrând în jocul meu. De fapt, așa ne hârjoneam noi de fiecare dată înainte de a face dragoste: ne ascundeam sub pătură, apoi ne căutam.

N-are rost să vă povestesc intimitățile noastre, tocmai fiindcă sunt intimități; nu poți împărtăși chiar totul, sunt lucruri care trebuie ținute numai pentru tine. Cert e că, în acea seară, am ajuns până la punctul culminant, când s-a întâmplat ceea ce nu se întâmplase niciodată: Mihnea a dat semne că nu mai poate, știți doar la ce mă refer.

— Iartă-mă, a zis el, nu știu ce s-a întâmplat cu mine… Te rog să mă ierți…

S-a retras într-un colț al patului și s-a ghemuit ca un cățel. M-am tras spre el și l-am luat în brațe, încercând să-l îmbărbătez.

— Nu-i nimic, stai liniștit, se mai întâmplă…

Tăcea.

— Mihnea, înțelege, nu-i nimic! Nu fi copil, ce Dumnezeu!

S-a întors spre mine și atunci am observat că plângea.

— Te rog, nu mai plânge… am încercat eu să-l consolez. E un fleac.

— Cum nu-i nimic? Care fleac?! a izbucnit el și mai tare în plâns.

— Ei, hai, faci o tragedie din asta…

— Păi cum să nu fac?

Am încercat atunci să-l liniștesc, spunându-i că era, probabil, foarte obosit, după noaptea aceea pierdută.

— Dar ce? N-am mai făcut noi chefuri? S-a întâmplat vreodată să nu ne iubim după aceea?

— Orice-ar fi, să știi că nu este nimic grav, nu trebuie să-ți faci griji din cauza asta. Hai să ne odihnim…

Se pare că n-a fost o replică prea inteligentă, că a reacționat de parcă i-aș fi tras o palmă peste față. S-a supărat, zicând că minimalizez o problemă importantă. Până la urmă, s-a liniștit. Ne-am văzut vreo două zile de ale noastre, fără să mai aducem vorba despre acel incident, dar povestea s-a repetat când am vrut să facem dragoste din nou. De data aceasta, s-a ridicat din pat și a ieșit pe balcon. M-am dus după el, dar m-a repezit.

— Nu, lasă-mă, te rog, vreau să fiu singur!

I-am respectat dorința și m-am întors în pat. Era o convenție de-a noastră făcută la începutul relației: când unul dintre noi spune că vrea să fie singur, celălalt nu va insista, îl va lăsa în pace. Conveniserăm așa fiindcă de multe ori simțeam nevoia să fim singuri, numai cu gândurile noastre. Era o dorință normală, asta nu însemna că celălalt trebuia să se simtă jignit. După vreo jumătate de oră, Mihnea s-a întors în cameră.

— știi, e numai vina mea, a zis el.

— Eu cred că nu ar trebui să te învinovățești pentru asta.

— Ba da, eu sunt de vină. L-am luat în brațe.

— Hai, nu fi copil, e o perioadă mai dificilă, cine știe?, poate că ești stresat la serviciu, poate nici măcar nu-ți dai seama că acest lucru te poate influența…

— Nu știu, nu cred că e asta, fiindcă, în în prezent, chiar n-am niciun fel de probleme la serviciu… Nu, alta trebuia să fie cauza.

„Alta trebuie să fie cauza”. Cuvintele acestea mi-au răsunat în minte multă vreme după ce Mihnea a adormit. M-am gândit la toate posibilitățile: nu-i mai plăcea de mine, avea o altă prietenă, nu mă mai iubea. Spre dimineață ajunsesem la concluzia că avea pe altcineva sau că se gândea la o altă femeie și de-asta nu mai putea face dragoste cu mine. Nu i-am zis însă nimic, erau doar niște bănuieli. Dar când am văzut că scenele s-au repetat, că înregistram aceleași eșecuri, m-am gândit serios că are pe altcineva în vizor.

Au trecut așa vreo șase luni, timp în care Mihnea aproape că nu s-a apropiat de mine. Dacă înainte ne iubeam ori de câte ori rămâneam singuri, și ne iubeam cu pasiune, nu glumă, de ziceai că se termină lumea în acea clipă, acum trecea și câte o săptămână până se hotăra el să mă atingă, și atunci fără să izbutească să facem dragoste. Era o problemă foarte serioasă, întradevăr. Mai ales că de fiecare dată zicea:

— Eu sunt de vină, Codruța! Numai eu sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă acum cu noi doi…

II vedeam cum se frământă, cum suferă. „Cu siguranță că suferă pentru altă femeie”, îmi spuneam eu, încolțită de gelozie. La un moment dat, n-am mai rezistat și l-am întrebat:

— Mihnea, ai pe cineva? Te rog, fii sincer cu mine! Dacă ai pe altcineva sau dacă nu mă mai iubești, spune-mi! N-are rost să ne mai complicăm viețile. Ne despărțim și gata…

— Jur pe ce vrei tu că n-am pe nimeni! Doamne, Codruța, asta ți-a trecut ție prin minte?! Că iubesc o altă femeie? Crezi că, de fapt, mă prefac, că mă gândesc la altcineva, nu-i așa? Doamne, Doamne, unde-am ajuns… Rămăsesem perplexă.

— Juri că nu e vorba de nicio altă femeie, Mihnea?

— Jur pe sufletul meu!

Am răsuflat ușurată. Atunci trebuia să căutăm cauza în altă parte. M-am tot gândit și, până la urmă, am ajuns la singura explicație plauzibilă: garsoniera era de vină, independența noastră locativă ne adusese în halul ăsta de răceală. Bănuiesc că acest argument o să vi se pară pueril, căci, în fond, cine renunță la o casă pentru o pasă proastă, dar temporară, din viața intimă? Adevărul este însă că, în afară de blocajul lui Mihnea, a locui singuri devenise un calvar și din alte motive: plata chiriei ne apăsa ca un jug, întreținerea nu era nici ea floare la ureche, preocupările legate de repararea cine știe cărei țevi care se spărgea din senin și multe necazuri de același gen ne aduseseră într-un hal fără de hal, eram cu nervii la pământ.

Ajunseserăm să ne certăm zilnic pentru tot felul de tâmpenii, cum ar fi nota telefonică prea încărcată, iar în climatul acesta era logic că nimănui nu-i vine să fie romantic și atracția sexuală dispare cu viteză astronomică.

— Mihnea, eu zic că ne-am aventurat într-o chestie care momentan ne depășește. O ținem din scandal în scandal și în ritmul ăsta o să ne despărțim din pricina garsonierei ăsteia… Eu așa văd situația imposibilă în care ne aflăm.

Mihnea s-a uitat lung la mine.

— și atunci, Codruța, ce facem? Ai vreo soluție?

— știi, mai au ai tăi camera aia liberă? Stăm la ei câteva zile, zicem că am găzduit niște prieteni în garsonieră și nu avem unde dormi. Dacă vedem că ne înțelegem din nou bine, atunci dă-o-ncolo de casă, ne mutăm de tot la ai tăi!

Vreau să vă spun că a fost o idee excelentă. De patru luni ne-am mutat la părinții lui și viața noastră este minunată. Mihnea nu mai are nicio problemă. La anul, am plănuit să ne căsătorim și tot ce ne dorim e să trăim împreună ani mulți și fericiți.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE