Întâlnești un om, te îndrăgostești nebunește de el, te căsătorești cu el, faci un copil, doi și, la un moment dat, habar n-ai cum și de ce, îți dai seama că treaba a cam ruginit. Că vă respectați, vă înțelegeți de minune, dar ceva lipsește… 0 fi, oare, iubirea acel ceva care lipsește? și dacă da, există vreun mod de-a o reaprinde?

Dintre toate cele trei surori câte eram în familie, eu mă aflam pe ultimul loc și la școală, și la noroc, și la bani. Nu m-a tras niciodată ața să fac prea multe studii – după 12 clase, m-am angajat direct, mai întâi cu jumătate de normă, după aceea 8 ore pe zi -, nu se lipea niciun bărbat de mine, iar în privința beneficiilor materiale, mai mult pierdeam decât câștigam.

— Maria, dacă te plângi toată ziua, nici că o să se lipească ceva de tine…

— Nu vezi?! Parcă sunt născută sub zodia ghinionului… Nu știu cum de mi se întâmplă mie toate relele.

— încearcă să gândești și tu optimist, să…

— Să ce? i-am tăiat-o eu scurt surorii mele mai mari, Ligia.

— Să scoți din vocabularul tău cuvântul „nu”! mi-a zis ea.

— Dar nu pot!

— Ha, ha, ha! Observi ce ușor spui „nu”?

— Bine, și cum ar trebui să mă exprim?

— De exemplu, ai putea spune: „Voi încerca! îmi voi da interesul!” a continuat ea.

— Povești, Ligia, povești… Ce, tu și Eugenia ați spus așa?! Ați avut noroc și gata…

— Dar nici nu ne-am plâns ca tine!

— Păi nici nu ați avut de ce! i-am replicat imediat.

Da, da, era ușor să-mi dea sfaturi. Doamna profesoară de română îmi preda mie lecții… și Ligia, și Eugenia făcuseră facultate, ați intuit, Filologia. Le-a plăcut cartea. Mie, nu. Am zis că mai bine mă angajez decât să ocup locul unuia căruia poate chiar îi plăcea școala. Că de dus capul m-a dus. Dar repet: nu mi-a plăcut școala și basta! Părinții noștri nici nu au pus presiune pe mine. Au spus că două intelectuale în familie sunt de-ajuns, ce e prea mult strică. și tot ei au mai zis că sunt fericiți dacă plec de-acasă cât mai târziu posibil, să nu simtă bătrânețile prea apăsătoare… știți cum e, unii fac copii la bătrânețe în ideea asta, de a nu rămâne sin-guri când îi lasă puterile. Deci eu eram, într-un fel, asistenta de serviciu… Ligia făcea pe guru cu mine, iar Eugenia își vedea de treaba ei. Ea nu prea se amesteca. După ce se măritase, se cam izolase de noi, doar cu Ligia ce mai vorbeam. Tot Ligiei i-am dat și prima veste importantă din viața mea. în sfârșit aveam cu ce mă lăuda!

— Mă mărit, fată!

— Te măriți? Cu cine? Cu Zburătorul?

— Ei, nu mă lua la mișto! Mă mărit! Am cunoscut pe cineva…

— Păi e cale lungă până la măritiș.

— Asta s-o crezi tu! Ce, tu nu te-ai măritat cu primul venit?

— Maria, nu fi obraznică!

— Păi soțul tău nu a fost primul tău bărbat?

— A fost! însă ne-am luat după patru ani de relație… a încercat ea s-o dreagă.

— Bine, bine, uite că eu mă iau cu el lupă… câteva zile!

— Dar părinților le-ai spus?

— Crezi că asta vor să audă de la mine?

— Depinde… Unde veți sta?

— Hm… Ai dreptate. Cred că tot cu ei ‘om sta.

Eram atât de dornică să se întâmple ceva i în existența mea, încât i-am zis „da” primului venit. Am fost naivă, nu neg. poate că m-am și grăbit, nu zic. Cert e un lucru: m-am împăcat de minune cu Relu. în prima clipă până mult timp după ce le-am căsătorit. Am adus pe lume doi copii, am locuit împreună cu părinții mei, care n-au avut nimic împotriva acestui apt, ba chiar s-au bucurat, mai ales când au devenit bunici. Se simțeau de folos crezând că ne pot ajuta, că pot fi alături de noi. Prin copii, spuneau ei, își lungeau zilele și erau mai puțin triști odată cu înaintarea în vârstă.

însă în clipa în care au plecat dintre noi, -a produs o fisură. De-abia atunci ne-am lat seama ce au însemnat cu adevărat pentru mine. Copiii erau mari, plecați la facultate – din fericire n-au semănat cu mine lin acest punct de vedere! -, timpul trecuse peste mine și peste Relu, iată, ni-i luase și pe părinți și, deodată, m-am simțit singură. Deși nu eram. Deși ar fi fost suficient să apreciez că îl am pe Relu lângă mine. Dar nu era suficient! Nu mică mi-a ost surpriza când soțul meu mi-a spus ceea ce eu ar fi trebuit să spun. Simt și cum o revoltă înăbușită… Pentru că nu am fost eu prima!

— Maria, eu cred că o să mă mut…

— Să te muți? Unde? Cu serviciul?

— Nu… 0 să mă mut singur, la bloc…

— Bine, dar am stat o viață la casă… Alții se mută de la bloc la casă și tu acum… în fine, faci cum vrei, dar pe mine nu mai poți garanta! i-am răspuns mâhnită, pentru că nu am deschis eu discuția.

— Dacă nu ai nimic împotrivă…

— Putem și divorța.

— Nu ar fi mai bine să vedem cum ne e separați? Poate mai sunt șanse să salvăm ceva…

— Adică să cârpim o haină ruptă?

— Vorbești ca surorile tale acum! întotdeauna am urât comparația asta! Relația dintre doi oameni nu se compară cu gradul de uzură a unei haine. Ce aberație! a răspuns el, iritat.

— 0 suna cum o suna comparația, dar nu e departe de adevăr. De ce să nu recunoști? Timpul ne-a adus în acest punct…

— Lasă-mă să-ți spun… Apreciez că putem vorbi totuși omenește. După 25 de ani de căsătorie, puțini ajung să se respecte și nu să se urască. Eu nu mi-am dorit să ajungem să ne urâm!

— Relu, cum zici tu! Luăm pauza și vedem mai departe ce și cum! Cu toate că, din punct de vedere material, mai mult pierdem…

— E drept că o să plătesc chirie, dar mai bine pierd niște bani decât niște sentimente pe care e posibil să le mai am, dar nu știu cum să le conștientizez…

Relu al meu nu-mi vorbise niciodată atât de profund. De-abia acum vedeam pe cine am cu adevărat lângă mine. Ar fi putut să plece fără să-mi dea prea multe explicații, să-mi lase, de exemplu, un bilet meschin, cu un mesaj stupid și să nu mai aud nicio-dată de el. Plictiseală simțeam și eu, numai că el reușise să o exprime mai bine. Am acceptat această despărțire temporară, n-aveam nicio idee despre ce avea să se petreacă, singurul lucru cert era că: urma să dorm singură, să mănânc singură și, probabil, să vorbesc și singură prin casă, fiindcă nici ai mei nu mai erau. Trebuia, vorba Ligiei, să văd și o parte bună în toate astea, și anume faptul că, poate, mă voi fi regăsit. Timp de trei luni aproape că nu ne-am căutat deloc. După trei luni însă, Relu a fost cel care m-a sunat.

— Maria, ai chef să bem o cafea?

— Ce-ți veni? Gata cu perioada de reculegere?

— Uite-așa m-am gândit eu… Să mergem să bem o cafea împreună…

— Aș putea veni la tine.

— Nu, mai bine în oraș.

— De ce? Ai pe cineva?

— Nu… Mi se pare mai romantic în oraș…

Mă credeți dacă vă zic că am simțit fluturași în stomac? Nu le spusesem copiilor nimic, oricum nu prea mai dădeau pe acasă. Am acceptat invitația lui și ne-am „tachinat” timp de o lună. După jumătate de an, am mers mai departe. în sensul că am băut cafeaua în apartamentul lui închiriat.

De-atunci, nu am mai plecat de lângă el. Cu înțelegere și cu ceva nebunie am reușit să aprindem un foc mai vechi. Descoperiserăm un lucru: acolo, în cele două camere, ne simțeam mult mai aproape unul de altul față de cum ne simțeam la casă, unde aveam, cu tot cu casa, un teren de aproape două sute de metri pătrați. Am decis, așadar, să cumpărăm apartamentul! Am avut noroc cu proprietarul, care, inițial, s-a uitat cam ciudat la noi. S-ar fi așteptat să aibă niște clienți mai tineri… Dar iată că surprizele nu au vârstă. și nici iubirea! Mai ales atunci când știi că focul există și-ți dai seama că nu trebuie decât să știi cum să-l stârnești un pic…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.
ABONEAZĂ-TE ȘTIRILE ZILEI
Comentează
Google News Urmărește-ne pe Google News Abonați-vă la canalul Libertatea de WhatsApp pentru a fi la curent cu ultimele informații
Comentează

Loghează-te în contul tău pentru a adăuga comentarii și a te alătura dialogului.