Mă iubea, dar îmi ascundea o taină

— Ce vezi tu, fato, la bărbatul ăsta? Aproape că-ți poate fi tată! Râde lumea de tine, Anca! Peste câțiva ani, or să te arate cu degetul pe stradă, că umbli cu un boșorog!

— Lasă, mamă, că mă doare undeva de gura lumii!

și, ca să-i demonstrez mamei asta, m-am mutat la Cornel. Îl iubeam, simțeam că și el mă iubește și ne înțelegeam foarte bine. Nu s-a arătat niciodată autoritar în privința apartamentului sau a lucrurilor lui, de care mă foloseam și eu în casă. De aceea m-a surprins reacția lui, când m-a găsit făcând curat în debara.

Era mare dezordine acolo, așa că a trebuit să iau toate lucrurile la rând. Tocmai scoteam o cutie de carton, destul de grea și lipită bine cu scotch, când Cornel a apărut lângă mine și mi-a smuls cutia din mână.

— Ce-ți trebuie să cotrobăi pe aici? m-a întrebat, răstit. Sunt doar lucrurile mele și nu-ți dau voie să umbli printre ele!

— Doar încercam să fac puțină ordine, care-i problema?

— Problema e că nu-ți permit să îți bagi nasul prin lucruri, și cu asta basta!

— Bine, Cornel, dar n-am știut… Mi-am cerut scuze, dar am fost surprinsă de izbucnirea lui. Iar misterul s-a adâncit când, după câteva zile, am observat că iubitul meu luase cutia din debara. M-am întrebat, o vreme, ce poate fi atât de important și de secret în cutia aia, dar pe urmă mi-am alungat curiozitatea, fiindcă nu voiam scandal cu Cornel, în fond, era treaba lui…

Adevărul e că timpul trecea și Cornel părea tot mai îndrăgostit de mine. Mi-a mărturisit, într-o zi, că n-a așteptat degeaba până la vârsta asta. Nu se însurase, deși multe femei îi dăduseră târcoale. Dar niciuna dintre ele, chipurile, nu reușise să-i fure inima.

Când m-a cerut de soție, am fost în al nouălea cer. Tocmai terminasem ultima sesiune la Drept și eram fericită că luasem numai 9 și 10. Eram printre cei mai buni studenți.

— Am fost felicitată de toată lumea, sunt tare bucuroasă!

— Bravo, domnișoară avocat! în condițiile astea, aș putea îndrăzni să-ți cer ceva, în speranța că nu mă refuzi?

— Ce anume vrei să-mi ceri?

— Mâna! Anca, vrei să fii soția mea?

— Vreau, Cornel, sigur că vreau!

Așa am început să ne facem planuri pentru cea mai frumoasă nuntă din lume. N-am mai fost atentă, din acea seară, la pastilele anticoncepționale pe care le luam până atunci, deoarece o eventuală sarcină n-ar mai fi fost acum o problemă. Urma să ne căsătorim în câteva luni și un copilaș n-ar fi făcut decât să ne completeze fericirea. Până când, într-o seară, Cornel m-a surprins din nou cu reacția lui.

— Spune, dragă, dacă o fi să avem un copil, ce anume ți-ai dori mai mult, fată sau băiat? l-am întrebat, veselă.

— Doar nu vrei să facem acum și un copil! a răspuns el, îngrijorat.

— Ei, nu acum, dar pot să visez, nu-i așa?

— Nici n-am făcut nunta și te gândești la copii? Lasă prostiile!

— Cum adică „prostiile”, Cornel? E o prostie să avem un copil?

— Acum, da, fiindcă nu e un subiect de actualitate!

Am fost tare mirată de vorbele lui. Mi se păreau nelalocul lor. Am încercat să le uit, dar nu-mi dădeau pace. Iar când am aflat că sunt însărcinată, parcă tot cerul s-a prăbușit peste mine.

Nu știam ce să fac, cu cine să mă sfătuiesc. Mă temeam că iubitul meu îmi va cere să renunț la copil. La mama nu îmi venea să mă duc, fiindcă și așa nu-l putea suferi pe Cornel. Am sunat-o pe Livia, singura mea prietenă, căreia i-am destăinuit secretul meu.

— în niciun caz nu poți renunța la copil, Anca! E copilul tău și, dacă el nu-l vrea, îl poți crește și singură…

— Așa mă gândeam și eu. Dar cum îi spun lui Cornel?

— Poate ar fi bine să mai aștepți o vreme și să-i spui înainte de nuntă.

și așa am făcut. M-am hotărât să nu renunț la sarcină. De-acum terminasem cu facultatea și lucram la o firmă, ca jurisconsult. Renunțasem la ideea de a deveni avocat, mi se părea mai comod așa pentru mine. Aveam un salariu frumușel. Dacă Cornel nu mă mai lua de nevastă, puteam să-mi cresc singură copilul. Totuși, speram ca el să se îmbuneze și să îl iubească la fel de mult ca mine, odată ce va afla marea veste.

Am hotărât să fac curat în camera mică și să amenajez acolo camera copilului. Dar discret, ca să nu-i dau de bănuit lui Cornel. I-am spus că vreau să înviorez puțin atmosfera și că vreau să mai scap de vechituri.

— E o idee foarte bună. Cred că o să mai adun și eu din lucrurile pe care nu le mai folosesc și ți le pun într-un colț, să le arunci.

Cornel era încântat și, în ultima vreme, părea mai fericit ca niciodată. Venea des acasă cu câte un buchet de flori sau o mică atenție pentru mine. II iubeam mult și gândul că va fi fericit la vestea sarcinii mele devenise aproape o certitudine.

Am adunat o grămadă de cursuri de-ale mele vechi, care umpleau dulapu-rile degeaba, iar Cornel a strâns și el mai multe lucruri care zăceau stricate prin casă. Le-am luat să le arunc, dar, când să le îngrămădesc într-un sac, am dat cu ochii de cutia lipită cu scotch care ascundea, eram sigură, un mare secret.

„De ce vrea să o arunce? Sau o fi pus-o din greșeală cu alte vechituri? S-o arunc? Dacă se supără?” Dar gândul care nu-mi dădea, de fapt, pace era: „Ce conține cutia asta și de ce e așa de bine sigilată?”. Cum eram singură acasă, mi-am zis că, dacă tot o arunc, de ce să nu arunc un ochi înăuntru?

Am luat o forfecuță și am încercat să tai scotch-ul cu cât mai multă grijă, ca să îl pot lipi la nevoie la loc. Am reușit cu greu să deschid cutia și am dat de mai multe hârtii, poze și câteva obiecte mici: un con de brad, o floare uscată. Inima îmi bătea ca o tobă. Ce erau toate astea? M-am lămurit în câteva minute. în multe dintre fotografii, apărea Cornel cu o femeie. Erau amândoi tineri, zâmbitori, se țineau de gât sau de mână, se sărutau sau se îmbrățișau.

Priveam tot mai tulburată fotografiile, când am dat de una care mi-a tăiat respirația. Fata respectivă era soția lui Cornel! în poză, erau Cornel și fata la nunta lor, mire și mireasă! Păreau un cuplu fericit. Am găsit apoi alte fotografii cu ei doi: „Silvia și Cornel la Neptun”, „Silvia și Cornel la Paris”, „Silvia, sept. 2012″. Ce se întâmpla? Unde era femeia asta? Cornel a fost sau încă mai e căsătorit?

0 hârtie mototolită mi-a reținut atenția: un certificat de deces. Era pe numele „Silvia Popa”. Silvia, soția lui Cornel murise… Pe lângă certificat, am găsit și alte hârtiuțe și acte. într-una din ele, era notată și cauza decesului: deces la naștere, copilul nu a putut fi salvat. M-am așezat jos, cu ochii în lacrimi. De ce nu-mi spusese Cornel toate astea? Bietul Cornel cât o fi suferit?

Am înțeles totul. Tristețea lui, reacția lui față de dorința mea de a avea un copil. îi era frică să nu se repete povestea dramatică prin care trecuse. Am plâns în neștire, până seara târziu.

Cornel m-a găsit ghemuită în fotoliu. Adunasem toate hârtiile și fotografiile și ascunsesem cutia într-un dulap. L-am îmbrățișat și i-am cerut iertare. L-am rugat să mă ierte că i-am umblat în lucruri. I-am spus de cutie, de poze, i-am spus că știu totul și că nu trebuie să mai sufere. Că vreau să îl ajut să uite, că vreau să îl ajut să creadă că nu se va întâmpla nimic rău nici cu mine, nici cu copilul nostru. Atunci i-am spus și că sunt însărcinată…

El a izbucnit în lacrimi și m-a rugat să îl iert dacă m-a rănit sau dacă m-a speriat. își dorea un copil la fel de mult ca mine, dar îi fusese frică. Acum este fericit. Fericit că mă are pe mine și mândru că vom avea un copil.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE