De obicei, se întâmplă invers. De ce? Fiindcă se zice că femeile sunt mai fragile ca fizic, fiindcă sunt dependente de salariul și de casa bărbatului, fiindcă așa au fost ele crescute, în mentalitatea asta, că trebuie să suporte tot din partea celui pe care l-au ales ca soț. Inclusiv injuriile și bătaia. Mă gândesc la sora mea. Câte a pătimit, săraca! Mi-aduc aminte și acum ce ochi mari a făcut când, după ce i-a povestit maică-mii că o bătuse bărbatu-său, a primit, în loc de mângâiere și sprijin, un răspuns resemnat, însoțit de un oftat greu:

— Asta e, ce să-i faci?! Tu ți l-ai ales. Așa cum e, bun, rău, bețiv, curvar, bătăuș, e al tău și trebuie să-l suporți, că de asta ești femeie!

Soră-mea a început să plângă în hohote și știu că de atunci s-a ferit să mai deschidă gura pe tema asta. M-am întrebat de ce mai stă cu el, dacă o bate, de ce nu-l părăsește. Nici prin gând nu-mi trecea că aveam să-i calc pe urme, să-mi duc viața alături de o femeie care m-a umilit într-atât, încât am ajuns să nu mai fiu om, ci cârpă de șters pe jos.

Când s-a întâmplat prima oară, mi-a fost atât de rușine! Mi se părea că se uită toată lumea la mine, mergeam doar cu capul în pământ. Colegii mei de serviciu, curioși, dar și îngrijorați, m-au întrebat ce-am pățit.

— Am alunecat pe scara blocului, am călcat în gol și m-am dus de-a dura până la etajul unu, am mințit eu.

— Fugi, mă, de-aici! a zis unul dintre ei, studiindu-mi cu atenție vânătăile de pe obraz. Zi mai bine că te-ai bătut în cârciumă cu vreun bețiv, că astea-s urme de pumni!

A început să râdă. Ca să nu pară nimic ciudat, am râs și eu alături de el, ca de o glumă bună. Dar adevărul era că mie-mi venea să mor de rușine, voiam să se deschidă pământul sub mine și să mă înghită. Mai ales că Elvira, nevastă-mea, era de față. Doar eram colegi, lucram în aceeași secție.

— Elviro, ce-a făcut, mă, bărbatu-tău ieri seară? a continuat colegul meu să glu-mească. A venit târziu acasă și l-ai caftit? Hai, recunoaște că aici e mâna ta!

Elvira s-a mulțumit să-i arunce o privire urâtă, pe care a îndreptat-o apoi spre mine, după care și-a văzut de treabă. știa ea că numai un prost ar fi recunoscut în gura mare, de față cu toată lumea, că a mâncat bătaie… Din punctul acesta de vedere, era acoperită, nu-și făcea niciun fel de griji. Totul pornise de la un petic de pământ pe care îl vânduseră ai ei. Mă revoltasem:

— Elviro, dar a fost vorba că or să ni-l dea nouă, doar e zestrea ta!

Ce te-amesteci, Constantine, în treburile alor mei?

— Păi, n-au zis ei că ni-l dau ca să ne facem o casă? Ce i-a apucat acum? Măcar dacă ne spuneau, să ne orientăm în altă parte!

— Ei, da! s-a rățoit nevastă-mea la mine, punându-și mâinile-n șold, ca o țață. Vrei să spui că, dacă știai din timp, te orientai. Cum te orientai, mă, neisprăvitule? Tu nu vezi că nu ești în stare de nimic, că n-ai făcut nimic din ce-ai promis când m-ai luat de nevastă?

— ți-am promis că o să ne facem casă, că o să ne luăm și mașină… Dar n-am zis că o să le fac singur pe toate sau că o să vin cu ele ca zestre, așa cum ne-au promis ai tăi, cu pământul ăsta…

Elvirei i-au ieșit ochii din cap de furie. S-a înroșit la față și a început să urle:

— Mă! Tu să nu te iei de mămica și de tăticu’, auzi? Că nu le ajungi nici până la degetul mic de la picior! Ești un neisprăvit, asta ești! Dacă știam, nu mă lăsam păcălită de tine, mă măritam cu Virgil, care nu știa ce să-mi mai facă și să-mi dea ca să-mi intre în voie!

în timp ce vorbea, roșie la față, s-a postat în fața mea, tot cu mâinile înfipte în șolduri. și deodată a făcut un gest care m-a luat prin surprindere. M-a îmbrâncit. Scurt, cu putere. Mi-am pierdut echilibrul și puțin a lipsit să cad pe spate, cât sunt de lung și de lat. Trebuie să vă spun că sunt un tip destul de forțos, de 80 de kilograme. Dar nu vă ascund nici faptul că Elvira nu e chiar „subțirică” și a mai făcut și niscaiva lecții de karate la viața ei…

Am dat să mă țin de fotoliul din stânga mea, dar când să apuc spătarul, am simțit o lovitură puternică în stomac. M-am încovoiat de durere și am căzut în genunchi. Pe urmă, „s-a stricat vremea”: o ploaie de pumni s-a abătut asupra mea. Nevastă-mea mă lovea pe unde nimerea, cum nimerea, cu pumnii, cu picioarele.

— Na! o auzeam zicând. Na! Na!

Aș minți dacă aș spune că am lăsat-o să mă lovească doar așa, ca să-și potolească furia. Nu, am încercat să ripostez, dar n-am avut spor. Mă lovea cu atâta putere, atât de iute, că n-am reușit decât să-mi pun mâinile pe cap, ca să mă apăr. Nu știu cât a durat. Pesemne, până când a obosit Elvira, fiindcă am auzit-o oftând și lăsându-se să cadă în fotoliu.

— Ai primit ce-ai meritat! mi-a zis, gâfâind. Să te mai prind eu că te iei de ai mei! Jar mănânci, auzi? Hai, scoală-te de acolo, nu te maimuțări, că n-ai nimic!

Cum să nu fi avut nimic? Numai hainele de pe mine nu mă dureau și mai era și stupoarea. Mi-am dat atunci seama că eram vulnerabil, că Elvira mă putea înfrânge foarte ușor dacă își punea „mușchii” cu mine.

Eram căsătoriți de doi ani, ne iubeam sau cel puțin așa credeam eu, dar, oricum, nu-mi închipuisem că am putea ajunge vreodată într-o asemenea situație. Ca să nu mai spun că nu m-am gândit niciodată să ridic mâna asupra ei.

— Ce-a fost asta? am întrebat-o într-un târziu, ștergându-mi fața cu mâneca.

Simțisem gust sărat în gură și-mi priveam, ca prostit, mâneca pătată de sânge. Nu mi-a răspuns. S-a uitat la mine, cum mă ridicam de jos, și în ochii ei am citit mult dispreț. Nu mai era Elvira de care mă îndrăgostisem în urmă cu aproape trei ani, Elvira pe care o divinizam, pentru care mi-aș fi dat chiar și viața. Iată că acum ea fusese pe punctul de a o lua pe-a mea. I-am spus tot ce simțeam.

— Fugi, Constantine de-aici, faci drame dintr-un fleac! Mâine, poimâine ai să spui la toată lumea că am încercat să te omor, nu-i așa?

în seara aceea, am dormit în sufragerie. Mi-am luat perna și, fără un cuvânt, m-am dus și m-am întins pe canapea. Elvira nici nu s-a clintit din pat, n-a făcut niciun gest ca să mă oprească. N-am putut dormi toată noaptea, m-am gândit la comportamentul ei. Oare ce-o apucase? De unde venea ieșirea asta violentă? De ce? Ce-i făcusem? O știam orgolioasă și cam încăpățânată, doar nu o dată ne ciondăniserăm. Spărsese chiar și un pahar, izbindu-l de perete, în fața mea. Dar ceea ce se petrecuse de data asta nu părea a fi o simplă descărcare nervoasă. Mă lovise metodic, cu bună știință, de parcă ar fi vrut să-mi spună:

— Vezi ce pot să-ți fac? Vezi cine-i stăpânul în casă? Vezi cine-i cel mai puternic?

M-am perpelit toată noaptea, și de griji, și de durerea provocată de lovituri. Dimineața, când m-am uitat în oglindă, arătam ca naiba: ochiul drept era vânăt, falca, umflată. Tot corpul mă durea, mă simțeam groaznic.

— Hai mai repede, că întârziem! m-a îndemnat Elvira, din ușa băii. Ce te tot moșmondești?

— Ies imediat, i-am răspuns în grabă, fără proteste.

I-aș fi răspuns că nu pot să fac un pas de rău ce-mi era. Dar dacă o enervam? Am deschis ușa, sperând ca măcar acum să aud un cuvânt de regret pentru ceea ce făcuse. Nici vorbă, niciun cuvințel din gura ei cu buze bogate, după care mă dădeam atâta în vânt. Mi-a aruncat o privire scurtă, furioasă, și a intrat în baie.

După ziua aceea, în care colegii m-au luat peste picior, totul a revenit la normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Adică, odată întorși acasă – pe drum, niciunul dintre noi nu scosese un cuvânt -, Elvira a început să-mi turuie preocupată, ba despre șeful de secție, care-i șoptise că o să ne mărească lefurile, ba despre soră-mea, care-i ceruse o sută de lei împrumut, ba despre cartofii noi, care s-au scumpit nesimțit de tare. Adică nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Cred că am greșit atunci, acceptând tacit să trec peste această întâmplare cu atâta ușurință. Convins că regreta de fapt scena de cu o seară în urmă, dar că orgoliul o împiedica să-și ceară iertare pe față, m-am prefăcut, la rândul meu, că nu se petrecuse nimic, i-am răspuns împăciuitor, iar viața noastră s-a întors pe făgașul firesc.

Până când Elvira a izbucnit din nou. Trecuseră doar două săptămâni de la incidentul pe care vi l-am povestit. Fusese ziua unui coleg și ne invitase pe noi, bărbații, la o cârciumă, ca să sărbătorim.

— Nu te duci! mi-a șoptit Elvira, pe un ton autoritar. Nu te duci și cu asta basta!

Eram în vestiar, pe picior de plecare. Pentru prima dată, nevastă-mea îmi interzicea să ies cu colegii, la o bere. Am crezut că e o simplă toană și nici nu m-am ostenit să-i răspund direct.

— Pa, nu stau mult! într-o oră, vin acasă, i-am zis și am zbughit-o.

într-adevăr, am ajuns acasă după vreo oră, după cum îi promisesem. Numai că Elvira mă aștepta tunând și fulgerând.

— Nu ți-am zis să nu te duci? a șuierat ea. Ce sunt eu aici, Constantine? Glugă de coceni, ca să-ți bați joc de mine? Când zic un lucru, apoi așa să fie, ai înțeles?

și, pleosc, mi-a tras o palmă peste față, luându-mă din nou prin surprindere. Nici n-am apucat să duc mâna la obraz, că mi-a mai tras una, pe obrazul celălalt.

— Elvira! Ce-i cu tine? Calmează-te, stai să-ți explic! Doamne, Dumnezeule, parcă ai înnebunit!

— Să mă calmez, zici? Dar ce, îți par cumva nervoasă? și mă faci tu pe mine nebună?

— Nu, nu, dar…

— Repet, îndrăznești să mă faci nebună? Pe mine, mă?

Atunci s-a năpustit din nou asupra mea. Cu atâta putere, că din nou am avut doar răgazul să mă ghemuiesc și să-mi pun mâinile pe față, ca să nu mă lovească în plin. A dat în mine până a obosit, după care a ieșit din casă. S-a întors noaptea, târziu.

— Să nu îndrăznești să mă întrebi de unde vin, să nu care cumva să îndrăznești! s-a răstit ea.

Nici nu cred că asta voiam s-o întreb atunci. Cred că eram mai degrabă năuc, fiindcă îmi dădusem seama că asta avea să mă aștepte ori de câte ori ar fi avut nevastă-mea chef. Dacă i se părea ceva suspect, dacă nu-i plăcea un gest, un cuvințel de-al meu, putea trece oricând la bătaie. Iar eu n-aveam cum să mă apăr. Cum să dau ea? Era femeie! și dacă o întărâtam? Ar fi fost capabilă de orice, să mă lase lat la pământ. N-aveam altă soluție decât să discut cu ea, să ajungem la o înțelegere.

— Elvira, i-am zis, a doua zi dimineață, vreau să vorbim despre cele întâmplate.

— Da? Dar ce s-a întâmplat? Aha, ți-ai amintit că te-am atins puțin cu o palmă? Despre asta vrei să discuți? Eu n-am ce discuta! Du-te la maică-ta, plânge-te că te bate nevasta, dacă nu-ți convine! Sau de ce nu te duci la o fundație dintr-astea, care le ajută pe femeile bătute de bărbați?! Să știi că și bărbații se pot duce acolo, să le ceară ajutorul. Că ăia sunt pentru victimele violenței domestice, așa că te primesc și pe tine, chiar dacă nu ești femeie! Sau ți-o fi rușine?

— Dar nu se poate, nu e normal să te porți în felul ăsta…

în chip de răspuns, Elvira și-a suflecat puțin mânecile bluzei, arătându-și mușchii.

— De ce n-ar fi normal? E firesc, în schimb, ca voi să ne bateți, iar noi să vă suportăm toate măgăriile? Așa cum o bate cumnatul tău pe soră-ta? Ce să-i fac dacă n-a luat lecții de karate, ca mine!

— Dar cine te bate, Elvira? De ce vorbești în numele tuturor femeilor? Eu îți vorbesc despre noi doi, nu despre ce se întâmplă în alte familii…

— Iar eu vorbesc despre femei, despre asta vorbesc. și pe urmă, dacă într-o bună zi ți se pune pata pe mine?

— Doamne ferește, cum îți poți închipui una ca asta? ți s-a părut vreo-dată că sunt violent cu tine? Am avut vreodată o asemenea pornire față de tine?

— Nu, mi-a șuierat ea, furioasă. Nu, deocamdată. Dar nici mama n-a crezut că are s-o bată tata, de două, trei ori pe zi, de când și-a găsit prima amantă!

Am rămas locului, înmărmurit. Nicio-dată, dar niciodată nu se întâmplase ca Elvira să-mi spună vreo vorbă urâtă despre părinții ei. Acum, soția mea îmi dezvăluia o suferință din trecutul ei, despre care nu știusem nimic.

— Elvira, eu n-am să fac niciodată una ca asta, îți jur! Ai încredere în mine, i-am zis înduioșat, uitând de supărare.

și din nou a avut o reacție la care nu m-am așteptat. S-a repezit în brațele mele, izbucnind în lacrimi.

— îmi juri, Constantine? Chiar îmi juri? știi că mă bătea și pe mine, când încercam s-o apăr pe mama? știi că acum o lună a bătut-o iar, după atâția ani?

— De-aia m-ai bătut…

— De-aia, de frică să nu-mi faci la fel… Au trecut de atunci un an. Din clipa aceea, pot spune că a început adevărata noastră căsnicie, din acel moment o cu-nosc pe soția mea cu adevărat și am înțeles că am fost, de fapt, victima unei… victime.

Mu ne-am luat încă o casă nouă, nici mașină, dar nici nu pot spune că suferim din pricina asta. O să le facem pe toate împreună. Până una-alta, ne bucurăm unul de celălalt. și nu cred că o să ne săturăm vreodată.

— Constantine, ia dă puțin pe Eurosport, să văd cine a câștigat la campionatul de karate! m-a îndemnat nevastă-mea, deunăzi.

— Ce-ar fi să dau totuși la un film de dragoste, poate ne vine pofta? am cârmit-o eu cu diplomație.

— Ai dreptate, dragă, mi-a răspuns ea, șăgalnică. Caută un film de dragoste, romantic, că doar noi ne iubim mult…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.
ABONEAZĂ-TE ȘTIRILE ZILEI
Comentează
Google News Urmărește-ne pe Google News Abonați-vă la canalul Libertatea de WhatsApp pentru a fi la curent cu ultimele informații
Comentează

Loghează-te în contul tău pentru a adăuga comentarii și a te alătura dialogului.