N-am mai putut trăi alături de soțul pe care-l înșelasem

Poți duce un secret cu tine în mormânt. îl poți păstra o viață sau câteva minute. Depinde. Cât durează un secret? Care este termenul lui de garanție? Limitat sau nelimitat, în funcție de ingrediente. Relația mea cu Horia a stat mult timp sub semnul tainei. Am prietene care pot jongla lejer cu doi bărbați, căsătorite fiind. Sau prietene care trec ușor de la un bărbat la altul, fără resentimente, suferințe sau depresii. în cazul meu, lucrurile au stat diferit. Atât de diferit… și iată cum mă întorc din nou la Horia.

— Dacă nu îi spui tu, îi spun eu!

— Asta o poți face numai dacă nu mă iubești cu adevărat!

— Tocmai că te iubesc, nebuno!

— Atunci, taci! Taci! Taci! Nu vreau să-mi imaginez ce scandal va ieși…

— Laura, orice scandal are un început și-un sfârșit. într-o lună cel mult, lumea va uita…

— Spune-le asta alor mei! Să vezi ce-o să-mi scoată ochii cu nunta…

— Așa e când apelezi la banii părinților…

— Așa e când insistă ei să te ajute! Crezi că eu am vrut?

— Nici eu nu vreau să ne mai ascundem de ochii lumii. Tu nu înțelegi că te iubesc? Te iubesc! și tot ce vreau eu e să te văd lângă mine cât mai des și cât mai repede! Pricepi, Laura?

Geamul era străpuns la ora aceea de o lumină imposibilă. La 1 ar fi trebuit să fiu moț la birou, aerul fierbea, era o căldură toridă afară. Vara, în toiul ei. 0 dată la două săptămâni – nu puteam s-o fac prea des, deși tare aș fi vrut – mă învoiam de la muncă sub pretextul „probleme personale”. Inventam eu ceva, nu era bai. șeful era de treabă și mă lăsa să plec. Aveam trei ore în care mă vedeam cu Horia, doar noi doi și cele două camere din apartamentul lui. Locuia singur, era îndrăgostit lulea de mine, eu la fel. Numai că eu nu locuiam singură. Eram măritată și, iată, aruncată într-o relație imposibilă. După fiecare partidă de amor, ca după un rețetar nescris, ne făceam planuri și stabileam ce o să facem și cât o s-o mai ducem așa. Mi-era din ce în ce mai greu să mint acasă și să fiu indiferentă cu soțul meu; pe de altă parte, gândul de-a divorța din acest motiv, al infidelității, mă strângea în spate.

— Horia, poate e mai bine să ne despărțim! am continuat eu discuția, știind că era în zadar ceea ce-i propuneam (nici nu credeam în cuvintele mele, sinceră să fiu).

— Crezi că o să scapi de mine așa de ușor? mi-a răspuns el tandru, foarte tandru, cum numai un amant poate fi. și ne vedeam de ale noastre, lucruri de îndrăgostiți care se ascund, care fug de ochii lumii, nu pentru că le-ar fi rușine

de iubirea lor, ci pentru că vor, astfel, să-și protejeze ceea ce au mai sfânt, dragostea. Se repetau acele momente în care din lumea noastră făceau parte eu, el și cele două camere complice. După care alergam cât puteam de repede la muncă, scuzându-mă mereu că am depășit timpul de învoire. Cât noroc aveam cu șeful meu, mai rar așa un om! Probabil că știa el ce știa atâta vreme cât, în mod regulat, și el marca ceva absențe în programul de muncă. Mai contează? Când ești amorezat până peste urechi, nu te vezi decât pe tine sau cel mai mult te vezi pe tine. Deci, o soluție. Aveam nevoie de o soluție pentru situația în care mă aflam și în care mă complăceam de mai bine de doi ani.

— Horia, am senzația că sunt urmărită!

— ți se pare, Laura… ți se pare!

— Nu, nu are cum… Simt asta…

— Dacă vrei, te conduc…

— Nici gând!

— Atunci nu ai cum să te „vindeci” de chestia asta! încerca iubitul meu secret să mă încurajeze.

Nu vorbeam cu nimeni despre această relație secretă. Cu absolut nimeni! Consideram un chin nespus să am o relație sexuală și cu soțul meu. Pe Horia îl mințeam, îi spuneam că între mine și el nu mai era nimic. într-o primă fază, chiar așa a și fost, dar după o perioadă am fost nevoită să cedez. Altfel, ar fi aflat. Povestea în sine mă consuma atât de tare, încât ajunsesem să nu mai comunic cu nimeni. Simțeam că toate păcatele lumii le făceam eu. Că nu există leac pentru istoria mea. Că toți din jur știu ce mi se întâmplă, însă nu vor să îmi spună din dorința de a mă proteja. Așa am ajuns să am impresia că sunt urmărită, așa am ajuns, într-un final, și la psiholog.

— Ca să te vindeci, trebuie să găsești cauza problemei tale. Ce simți acum? m-a întrebat doamna psiholog, o tipă foarte faină, pe care o găsisem pe internet.

— Simt teamă!

— Teamă de ce?

— Teamă că greșesc!

— Pe o scară de la 1 la 10, care este intensitatea sentimentului?

— Se apropie de 10… i-am răspuns ușor speriată, dar cu o senzație de eliberare.

— Când i-ai mai dat nota asta?

— Poate în copilărie…

— Poate sau sigur? a continuat psihologul cu un ton hotărât.

M-a bușit pe loc plânsul. Vinovăția m-a copleșit din nou – la ora aceea ar fi trebuit să fiu împreună cu Horia, nu la psiholog. Mi-a fost frică să îi spun asta, am mințit pe motiv că nu am putut pleca de la serviciu. Era primul argument al reacției mele. Al doilea erau părinții. Teama aceea oribilă, pe care mi-o induseseră ai mei, când eram copil. Urlau, ținând arătătorul îndreptat spre mine și spunându-mi că, dacă nu o să învăț bine, o să ajung să mătur străzile, iar dacă nu o să mă mărit fecioară, o să râdă toată lumea de mine.

Ai mei mi-au repetat aceste lucruri până târziu, în adolescență. Când i-am spus femeii din fața mea toate acestea, și-a dat seama imediat ce trebuie făcut.

— Problema ta, Laura, nu este că iubești în secret pe cineva…

— Poftim?! Sunt mai multe? i-am spus amuzată.

— Problema ta sunt părinții. Cu ei trebuie să te împaci… mi-a răspuns terapeuta de suflete, cu o grimasă de satisfacție pe chip.

Ușor de zis, greu de făcut. Părinții îmi plătiseră nunta, îmi cumpăraseră casa și mașina. Au făcut enorm de multe sacrificii pentru mine. și tot timpul au ținut să îmi amintească eforturile lor. Lucrurile se complicau din ce în ce mai tare. Soluțiile se spărgeau în mintea mea ca niște baloane de săpun, dispăreau brusc. Am urmat aceste ședințe ca să mă liniștesc, dar dimpotrivă, eram mai agitată. Mă apropiam de eliberare… Sau, mai degrabă, de o reacție a organismului meu care avea să pună capac la tot ce se petrecea în viața mea.

— Ești sigură?

— Aș vrea să nu fiu sigură!

— Laura, nu glumi cu chestii de astea!

— Horia, trebuie să fac ceva! Mi-e teamă de o prostie!

— Nu ești un copil, ce Dumnezeu! Sunt alături de tine, știi bine asta!

Primul doctor mi-a zis că sunt suspectă de cancer. Am intrat în panică imediat. M-am dus la alți doi doctori și am repetat analizele. Uf… nu era nimic grav. Dar mi-am amintit un lucru, nu mai știu în ce carte îl citisem. „Cancerul e boala tristeții”, scria acolo. Tot ce se petrecea cu mine, mental sau fizic, avea o cauză clară. Am făcut un efort pe care nu credeam că-l voi face vreodată. M-am așezat la masă, am luat o foaie de hârtie și am făcut un tabel. în stânga am scris lucrurile care-mi făceau bine, în dreapta pe cele care îmi provocau suferință. și, cu sângele rece al unui medic de laborator, am început experimentul.

Ce se întâmplă dacă elimin din existența mea răul? S-a întâmplat să fiu fericită, să am puterea de a-mi asuma relația cu Horia și să o oficializez, să scap de teamă și neliniște, să nu mă mai simt urmărită. Să mă bucur de bărbatul pe care-l iubeam cu adevărat mai mult de 6 ore pe lună. Să fiu împăcată cu mine și… Restul e tăcere.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE