Necazul meu este că am prea mult succes la bărbați

Sunt Ilinca Luchian, de profesie economist și am 30 de ani. Sunt o femeie, repet, oropsită și, după ce veți citi povestea mea, veți înțelege de ce afirm asta. Nu, nu sufăr de niciun handicap, sunt întreagă. Nu sunt nici o fire sălbatică, dimpotrivă, socializez foarte ușor. Ceva mă ține însă departe de oameni, și asta mă doare enorm. Iar acest ceva este, fapt greu de crezut, farmecul meu irezistibil.

Bărbații îmi cad pur și simplu la picioare, făgăduindu-mi dragoste eternă, în vreme ce femeile, de teamă să nu le fur partenerii, mă privesc cu multă invidie și ură. Iar mie nu-mi trebuie așa ceva. Eu îmi doresc prieteni, cât mai mulți prieteni, de ambele sexe, dar, din păcate, se pare că așa ceva nu este posibil.

Nu pot spune că sunt foarte frumoasă. Nu, paradoxal, dar nu este așa. Sunt, în schimb, fermecătoare. Am ceva al meu, nedefinit, cu care atrag bărbații, indiferent de vârstă. Copilă fiind, lucrul acesta m-a încântat; îmi plăcea să văd băieții cum se gudură pe lângă mine. și eram atât de încântată de lucrul acesta, încât nu observam privirile pline de ciudă ale celorlalte fete! Mai apoi însă, pe măsură ce am crescut și m-am mai deșteptat, am început să le observ; la început, nu m-au deranjat, am trecut nonșalant peste ele. De la o vârstă însă, au început să mă deranjeze.

Și mă mai supără ceva, poate mai mult decât ura femeilor: mă supără faptul că nu pot avea și eu prieteni din rândul sexului opus, cum au celelalte fete. Toți bărbații pe care îi apreciez într-un fel sau altul și pe care încerc să mi-i apropii sfârșesc prin a se îndrăgosti de mine și a strica totul. Asta dacă nu cumva se îndrăgostesc încă de la prima vedere, cum se întâmplă de multe ori, și își pun inima pe tavă. Eu însă nu am nevoie de inima lor, ci doar de prietenia lor.

Întâia experiență nefericită care a avut ca pricină farmecul meu s-a petrecut în clasele primare, pe când mă aflam în faza de trecere de la copilărie la pubertate. învățam într-una dintre școlile cu pretenții din oraș, unde colegii de clasă erau băieți de familii bune. După ore, rămâneam adeseori și ne distram jucând șotronul, de-a v-ați ascunselea, baba oarba sau leapșa. în weekenduri, mergeam în parcuri. Copilăream frumos, ne dezvoltam armonios. Asta însă doar într-o primă fază. Ulterior, lucrurile aveau să se schimbe radical.

Problema a apărut atunci când sex-appeal-ul meu a atins cote înalte și l-a depășit pe cel al colegelor. Sincer, nici eu nu știu ce s-a întâmplat, dar, pe la 12 ani, dintr-odată am explodat! Dacă până atunci fusesem doar o fetiță agreabilă, de la 12 ani am început să devin o codană adorabilă. Făceam gropițe dulci în obraji, ridicam cu tupeu nasul obraznic și îmi țuguiam buzele într-un fel tare simpatic. Totul, în mod inconștient, fără vreun scop. Pur și simplu, femeia senzuală care sălășluise în mine voia să se elibereze de sub tutela adolescentei ingenue care o ținuse închisă în trupul ei și să iasă la joc. Nu aveam niciun motiv să mă opun eliberării, așa că nu am făcut-o. Așa a început chinul pentru mine, așa a ajuns să mă urască toată lumea. Cel care a râvnit primul la farmecele mele a fost Dorel, căruia amicii îi spuneau chiar așa: Dorel. Nu avea atașat vreun cognomen. Era cu câțiva ani mai mare decât mine, arăta bine și băga poante, ceea ce mă făcea să-l simpatizez. Din câte auzisem, își începuse viața sexuală, nu puține fiind cele pe care le convinsese să îi cedeze la așternut: fete naive, bogate la forme și sărace la minte… Acum, cea care îi căzuse cu tronc eram eu, iar junele nu știa ce să mai facă pentru a mă cuceri.

— Ilinca, am remarcat că te faci pe zi ce trece mai frumoasă… îmi zice Dorel într-o seară de vară, pe când întârziasem cu gașca în fața blocului, jucând țintar, domino și monopoly. Aș vrea să te cunosc mai bine și… mai intim. Ai avea ceva împotrivă?

— Dorel, cum poți să spui așa ceva? Crezi că sunt o ușuratică? Ei bine, nu sunt! i-am răspuns, cu tupeu. Așa încât pune-ți tu frumos pofta în cui și rămâi prietenul meu, ca și până acum…

— Bine, dar te vreau rău de tot, a insistat el, aplecându-se brusc și depu-nând o caldă sărutare pe glezna mea. Aș face orice să te iubesc…

— îmi pare rău, dar nu se poate! i-am tăiat-o. Ai de ales: prieteni sau nimic!

Așa cum vă puteți închipui, Dorel nu a acceptat statutul de simplu amic, motiv pentru care a început să facă scene de gelozie infantilă, devenind ținta ironiilor colective. Asta însă nu m-a determinat să îmi schimb decizia și să îi cedez. Mai mult chiar, dacă mai înainte îl văzusem ca pe un tip deosebit, de atunci am început să îl privesc ca pe unul de rând, îndepărtându-l progresiv. Dar, din păcate, Dorel nu era singurul meu admirator. A fost cel puțin o altă duzină ca el pe parcursul anilor terminali ai gimnaziului. O cohortă de mușterii. Pe toți i-am rejectat fără cel mai mic regret. M-am ținut tare, însă când am constatat că am rămas fără niciun prieten și fără nicio prietenă, am început să mă întreb, parafrazându-l pe maestrul Tănase: „și cu asta ce-am făcut?”.

într-adevăr, s-a întâmplat ceva neprevăzut: nemulțumiți de ideea de a-mi fi doar amici, băieții respinși s-au îndepărtat unul câte unul. E și firesc: cine se mulțumește să miroasă o piersică dată în pârg, când ar dori să muște din ea? Asta însă n-ar fi fost nimic. Dezolant a fost că, odată cu băieții, s-au îndepărtat de mine și fetele, ele acuzându-mă in corpore că le-am furat iubiții, care, ocupați cu cucerirea mea, le neglijaseră pe ele. Dar greșeau: ce vină aveam eu că ei le lăsaseră pentru mine? Niciuna!

Următoarea etapă a însingurării mele avea să aibă loc la colegiu, acolo unde situația era cu totul alta. Nu mai eram copii, nici măcar puberi, eram adolescenți. Iar adolescenții au dorințe specifice. Adolescenții au impresia că toată lumea e a lor. Dar nu e deloc așa. Nu totul este la dispoziția lor. Eu, una, cel puțin, nu m-am considerat niciodată o fată pusă în slujba adolescenților și destinată poftelor lor. Dimpotrivă, m-am considerat peste ei, și pentru asta era de ajuns să mă privesc în oglinda. Arătam superb!

Nu am fost o scorpie. Nu mi-am propus să rănesc pe nimeni, nu îmi stă în caracter așa ceva. Dar nici să mă sacrific pe mine însămi de dragul altora nu mi s-a părut normal. Am vrut doar să am un grup de prieteni cu care să socializez și cu care să mă distrez. Dar, la fel ca în gimnaziu, nici în colegiu acest lucru nu a fost posibil. șarmul meu devastator s-a întors împotriva mea, îndepărtându-mi amicii unul după altul. Prima tentativă de a mă seduce i-a aparținut lui Gelu, playboy-ul clasei, un armăsar pursânge despre care se dusese vorba că e foarte bun la… călărie. Mie nu mi-a păsat însă de recomandările sale, așa că, atunci când și-a oferit serviciile, i-am retezat-o direct. Dia-logul dintre noi a fost unul spumos și a decurs cam așa:

— Ilinca, draga mea, nu mai e de șagă… Ești coaptă, numai bună de cules!

— Gelu, îți lipsește-o doagă! Du-te în livadă și culege niște vișine, faci un compot și te mai răcorești!

Uite așa s-a potolit Gelu. A renunțat la hărțuirea la care mă supusese până atunci. Numai că – și asta chiar m-a deranjat -, renunțând la calitatea de curtezan, Gelu a renunțat și la cea de prieten. Nu a suportat să aibă în preajmă pe cineva care l-a respins, adică pe mine. și asta n-ar fi nimic, dar la fel au procedat și mulți alți colegi și prieteni, care au primit rejectul meu după ce încercaseră să îmi devină, din amici, iubiți. De ce se întâmpla asta avea să îmi explice chiar unul dintre aceștia, Liviu, căruia i se scurgeau balele după mine:

— Ilinca, tu nu-ți dai seama, dar atragi masculii așa cum un magnet atrage fierul… Efectiv, totul din atitudinea ta spune: „Vino și ia-mă! Ia-mă acum, aici!”. Iar zâmbetul tău insinuant stârnește pofte concupiscente, crede-mă! și nu e vorba doar de mine, căci am discutat și cu alții: toți te vor la modul animalic!

— Nu știu ce vorbești tu acolo, Liviu, eu nu chem pe nimeni! Eu sunt doar ce sunt, așa cum sunt, i-am răspuns uimită, fiindcă, într-adevăr, nu conștientizasem până atunci efectul devastator pe care îl produceam asupra sexului masculin. Ce să fac, dacă ei se îndrăgostesc de mine?

Nu pot să mă schimb de dragul unor străini.

— Da, Ilinca, dar uită-te în jur! Dacă continui așa, o să rămâi fără niciun prieten și o să te trezești singură! mi-a dat el dreptate pe jumătate, totodată trăgând un semnal de alarmă. Nu vezi că toți fug de tine ca dracul de tămâie?

Avea dreptate Liviu. Se întâmplase exact ca mai înainte. Băieții respinși se îndepărtaseră de mine din orgoliu, în vreme ce fetele se răciseră pe motiv că le furam admiratorii. Dar eu nu am intenționat niciodată să fac asta. Numai șarmul meu a lucrat la asta, fără știrea mea.

și așa, pe nesimțite, s-a dus și colegiul și a venit universitatea. Speram ca acolo să întâlnesc altfel de oameni, mai deschiși la minte și la inimă, care să vadă în mine și altceva decât o tipă fermecătoare și o seducătoare de bărbați. Din păcate însă, nu a fost așa, studenții dovedindu-se chiar mai obtuzi decât elevii de școală, iar studentele -chiar mai pizmașe decât liceencele. Dintre toți, cel mai amar gust mi l-au lăsat Mihai și Mihaela.

Mihai era șeful clasei și liderul grupului de admiratori ai mei. Un tip cult și bine făcut, care îl asculta în căști pe Dostoievski, în timp ce alerga pe bandă, la sală. Aparent – un mascul pasionat de țeluri înalte, în realitate -un obsedat de fete frumoase și răpitoare, ca toți ceilalți. Deși era cuplat cu Mihaela, cu care eu eram amică, nu contenea a mă provoca la flirturi cu tentă erotică. Asta până când i-am trântit refuzul categoric și l-am pârât Mihaelei.

Bineînțeles, nemernicul a negat totul, replicând că eu eram cea care îi făceam avansuri. Iar Mihaela l-a crezut pe el. Așa am ajuns să mă îndepărtez și de colegii din universitate, după ce scandalosul cuplu a avut grijă să mă defăimeze. Abia așteptam să absolv și să scap odată…

După terminarea facultății și apoi a examenului de masterat, m-am angajat ca economist la o firmă din oraș. Dar nu am stat prea mult acolo, și asta fiindcă directorul comercial s-a amorezat de mine și mi-a făcut oferte indecente. L-am refuzat politicos și i-am propus să rămânem amici, dar nu s-a putut. A continuat să mă hărțuiască zilnic, spunându-mi tot felul de măscări și lansându-mi propuneri dubioase, cum ar fi acelea de a împinge lutul la deal, a duce bușteanul la castor, a băga lemnul în sobă sau a da cu Mobra în gâște. N-am înțeles, efectiv, sensul cuvintelor, mai ales că, din câte știu, motocicleta Mobra nu se mai fabrică de multă vreme, dar am dedus ce însemnau.

Urmarea? Mi-am dat demisia, cu atât mai mult cu cât nu era singurul libidinos care mă pistona cu apropouri erotice și cu cât nici profitoarelor colege nu le pica deloc bine o concurentă de calibru, ca mine. După care m-am mutat la altă firmă. Apoi la alta, apoi la alta. în cinci ani, am schimbat cinci locuri de muncă. și nici unde sunt acum nu mi-e prea bine.

Directorului de vânzări, unul pe nume Mincă, care atunci când m-am angajat eu era cuplat cu secretara, i s-a pus pata pe mine și mă tot întreabă „voalat”:

— Ce zici, Ilinca, ne cunoaștem și noi așa, biblic? Sper că nu te supără vorbele mele, glumesc și eu…

încerc să îl ignor, dar nu cred că mai rezist mult. Secretara i-a dibuit intențiile și a răspândit prin firmă zvonul că eu și Mincă am fi cuplați. De atunci, colegii mă asaltează fiindcă toți cred că sunt o ușuratică și, prin urmare, ar avea șansa lor, în vreme ce colegele mă evită de teama de a nu le fura iubiții și soții. Spuneți și voi, în ce situație penibilă mă aflu…

Eu le zâmbesc tuturor fermecător și îmi văd de treabă. Numai că, așa cum am zis, nu cred că mai rezist mult și nu contenesc să blestem farmecul cu care am fost înzestrată. Soțul meu, singurul bărbat care m-a atins vreodată și care m-a cucerit cu sufletul său nepervertit și candoarea sa impecabilă, îmi spune să renunț la serviciu și să devin casnică, dar nici să mă izolez de lume nu pot, nu vreau, nu este normal.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE