Niciunul dintre noi nu își dorea o relație extraconjugală, dar…

Mumele meu este Ludovic și am 37 de ani. Sunt bucureștean get-beget. Deși atât eu, cât și soția mea suntem posesorii unor autoturisme valabile, moderne, circul zilnic cu metroul. Asta, pentru că în calitate de inginer la o societate al cărui sediu e situat în celălalt capăt al orașului, diametral opus față de cel în care locuiesc, îmi convine să iau metroul: este și mai ieftin, și mai rapid.

Așadar, în fiecare dimineață, mai puțin în weekend, urc în tren la stația Nicolae Grigorescu, în jurul orei 8, și cobor aproape de capătul celălalt al magistralei, mai exact la Păcii. Circa 45 de minute, atât durează călătoria. în acest timp, fiind o persoană cu preocupări în domeniul spiritual și ezoteric, citesc din diverse cărți specifice.

Povestirea mea începe în urmă cu circa doi ani, atunci când, așteptând metroul pe peron, am zărit-o pentru prima dată pe cea al cărei destin urma să se intersecteze cu al meu. îi știam din vedere pe mulți din cei care călătoresc în aceeași garnitură cu mine, și asta pentru că, în general, oamenii pleacă de acasă în fiecare zi cam la aceeași oră. Dar pe ea nu o mai văzusem până atunci. La cât de interesantă și de stârnitoare se înfățișa, în mod sigur aș fi remarcat-o.

Recomandări

Procesul lui Vlad Pascu: cererea de abținere a judecătoarei, respinsă de Judecătoria Mangalia

Am observat-o, așadar, pe această ființă cu înfățișare specială și nu mi-am putut înfrâna pornirea de a o examina mai de aproape. Așa încât m-am deplasat la doar câțiva pași de ea și, la adăpostul mulțimii care aștepta metroul, am privit-o pe îndelete.

Chiar dacă nu avea o frumusețe de păpușă Barbie, torul în înfățișarea și în atitudinea ei era burghez, elegant și ațâțător. De la chipul oval, fardat în culori misterioase, precum liliachiu sau indigo, accesorizat cu ochelari cu ramă neagră, și până la mersul unduit, femeia aceasta era înzestrată cu acel „nu știu ce” prin care atrăgea ca un magnet. Iar rujul puternic, agresiv, de un roșu sângeriu, completa perfect tabloul fermecătorului exemplar feminin, căreia nu i-am dat mai mult de 34 de ani.

Pe timpul călătoriei cu metroul, am continuat să o fixez cu privirea. Poziționat strategic de partea cealaltă a banchetei pe care era așezată, m-am desfătat cu imaginea de vis a acestei tipe și, observându-i verigheta, nu am putut să nu mă întreb cum o arăta norocosul ei soț. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, așa că fac o precizare: nu m-am gândit nicio clipă să o abordez pentru a o agăța pe distinsa și rafinata femeie, căci, după cum spuneam la începutul povestirii, eram – și sunt – un bărbat căsătorit și fericit alături de familia mea.

Recomandări

De ce a fost orașul iranian Isfahan ținta atacului atribuit Israelului. Mesajul transmis Teheranului

Pur și simplu, admirând minunăția cu gambele fine și coapse ferme, consideram că aduc un omagiu femeii, în general, respectiv acelei femei, în particular. Așa încât m-am lăsat căzut într-o contemplare vecină cu reveria pentru… nu mai puțin de un an! Da, ați citit bine. Din acea zi, în care am zărit-o pentru prima dată, aveam să o reîntâlnesc pe peron aproape zilnic, întotdeauna la mijlocul peronului, și aveam să călătoresc cu ea până aproape de capătul liniei. Unde – încă o coincidență – cobora și se îndrepta spre aceeași platformă industrială pe care lucrez și eu, doar că spre alt corp de clădire.

știu că pare greu de crezut, însă, repet, în tot acest timp nu am încercat nici măcar o dată să intru în discuție cu fascinanta femeie, chiar dacă au fost cazuri în care ne-am așezat unul lângă celălalt pe banchetă. În aceste situații, mă lăsam îmbătat de parfumul ei fin, o mireasmă combinată, din levănțică și scorțișoară, incredibil de excitantă. Ce e drept, uneori am tras cu urechea, pentru a-i auzi vocea caldă și suavă atunci când vorbea la telefon, și cu ochiul, pentru a vedea ce cărți citește.

Așa am putut afla faptul că, la fel ca mine, femeia este interesată de misterele vieții și ale morții, de spiritualitate, de ezoterism, de religie. Lucrul acesta m-a încântat. Simțisem că tipa nu era o persoană superficială, iar lucrurile sale îmi confirmau supoziția.

Recomandări

Cum a rămas Costel Corduneanu subofițer cu privilegii post-mortem după decenii de „interlopie”. Un procuror a omis să ceară retragerea gradului în urmă cu 15 ani

Intru acum în miezul povestirii mele, mai exact ajung la punctul în care lucrurile încep să se precipite. Cum ziceam, deși eram vrăjit de această făptură, am admirat-o în tăcere vreme de un an. Recunosc, îmi doream să o cunosc, dar, de teamă ca o eventuală abordare să nu fie interpretată drept o tentativă de agățare, m-am abținut să fac vreo mișcare. Apoi, într-o bună dimineață, spre surprinderea mea, nu m-am mai abținut. Am făcut ce am vrut să fac de mult timp.

Totul a fost spontan. Nu plănuisem absolut nimic, dar o forță mai presus de mine mi-a direcționat pașii spre tipa respectivă și tot această forță mi-a deschis gura.

— Bună dimineața! Eu sunt Ludovic și îmi cer scuze pentru deranj! Vreau să vă spun câteva cuvinte… Vă observ de un an întreg și îmi doresc să vă pun o întrebare, dar nu am îndrăznit până acum. Îmi permiteți?

— Bună dimineața! a răspuns ea zâmbitoare, părând uimită de dezvăluirea mea. Eu sunt Lavinia și da, desigur că vă permit. Întrebați-mă!

— Spuneți-mi, vă rog, v-au ajutat

„Conversațiile cu Dumnezeu”, descrise de Neale Donald Walsh? și, dacă da, în ce fel anume?

Remarcasem cu mult timp în urmă, în repetate rânduri, că tipa lectura din cartea respectivă pe durata călătoriei cu metroul și chiar fusesem foarte plăcut impresionat. Citisem, la rândul meu, volumul respectiv și mi-ar fi plăcut să discut cu cineva pe marginea învățăturilor revelatoare transmise de autor, însă nu găsisem pe nimeni. Dar cum dorința aceasta erupsese deodată, iată, mă prevalam de ea pentru a intra finalmente în discuție cu femeia aceea super atrăgătoare.

Auzind întrebarea, rafinata tipă a izbucnit într-un râs discret.

— Mai mult ca sigur m-ați observat citind din această carte în metrou, când ați fost așezat lângă mine… Nu vă știam numele până acum, însă trebuie să aflați că vă știu încă din primele zile în care am început să circul cu metroul. De altfel, ca și mine, probabil că îi recunoașteți din vedere pe mulți dintre cei care circulă cu trenul la această oră…

— Așa este, aveți dreptate! am admis, ușor stânjenit. Dar iată că tocmai sosește trenul… V-ați supăra dacă m-aș așeza lângă dumneavoastră?

— Nu am de ce să mă supăr, doar au mai fost alte ocazii când ați făcut-o. Haideți să urcăm! Până ajungem la destinație, am timp berechet să vă răspund la întrebare.

Așadar, nu blufase. Chiar mă cunoștea, la rândul său, din vedere, din moment ce știa chiar și stația la care cobor. Ne-am așezat unul lângă celălalt și, preț de trei sferturi de ceas, cât durează călătoria, am schimbat impresii despre cartea menționată de mine, ca și pe marginea altor subiecte. în principal, totul s-a învârtit în jurul experienței umane pe care o au ființele spirituale, însă până la a trage o concluzie, ar mai fi fost mult de discutat. Motiv pentru care, odată ajunși la capăt, chiar înainte de a ne despărți, la intrarea pe platforma industrială, i-am propus cultivatei femei să continuăm discuția a doua zi.

— știți, aș vrea să vă propun ceva, dar nu aș vrea să credeți că am anumite gânduri sau intenții mascate… Mă entuziasmează însă foarte tare faptul că avem preocupări spiri-tuale comune! am precizat ușor îmbujorat.

— Bine, dar nu v-am suspectat absolut nicio clipă că ați avea vreo intenție ascunsă! m-a asigurat ea, zâmbind amuzată. Dar cred că, dacă ați ținut să îmi precizați asta, nu este exclus ca, totuși, la nivelul sub-conștientului, să aveți anumite intenții…

și, zicând asta, și-a fluturat degetele în semn de rămas-bun și s-a îndepărtat râzând, lăsându-mă cu gura căscată. A doua zi, în jurul orei 8, am regăsit-o, ca de obicei, pe apetisanta tipă la mijlocul peronului stației de metrou.

— Buna dimineața, doamna Lavinia!

— Lavinia, te rog, m-a corectat ea. Nu are rost să ne formalizăm atât, e mai bine așa, a adăugat.

— Atunci… Bună dimineața, Lavinia! am reformulat eu, zâmbind.

— Bună, Ludovic! Sper că ai aceeași direcție, că nu mergi altundeva și mă abandonezi pe peron fără să continuăm discuția de ieri…

— Drumul meu duce acolo unde mergi și tu, doar știi bine, i-am zis imediat, fiind chiar eu uimit cât de repede, ciudat și prompt i-am răspuns.

— Perfect! Sunt bucuroasă că ne-am întâlnit iar, ești un companion de drum minunat. Trebuie să recunosc că ieri, luându-ne cu vorba, mi s-a părut că am ajuns imediat…

Ce-i drept, și eu avusesem aceeași impresia, cu o zi în urmă, parcă timpul zburase ca gândul; acum ne urcaserăm în tren, acum fuseserăm nevoiți să coborâm și să ne despărțim. Asta pentru că dincolo de tema abordată, foarte interesantă în esență, scrierile lui Walsh fiind cu adevărat încărcate de mesaje inspiraționale, prezența Laviniei era una extrem de agreabilă. Deși eleganța și rafinamentul de care dădea dovadă l-ar fi putut face să creadă pe un observator superficial că femeia ar fi genul de mimoză simandicoasă sau snoabă, în realitate ea era modestă, jovială și prietenoasă.

Cel puțin cu mine, a fost chiar foarte prietenoasă. Astfel, în zilele care au urmat, călătorind împreună, s-au găsit destule momente în care, lăsând deoparte subiectele ezoterice, religioase și spirituale, am glumit, am râs și chiar ne-am tachinat. Nu e deloc de mirare că, în numai câteva săptămâni, eu și Lavinia aveam să devenim destul de apropiați, ajungând să discutăm despre joburi, despre familiile noastre, despre viața pe care fiecare dintre noi o duce, în general.

Am aflat că Lavinia era referent la o firmă de comerț exterior, că era măritată de șapte ani și că avea un copil de grădiniță. Era mulțumită de ceea ce a realizat în viață până acum, era fericită alături de soțul său și de băiețel, și tot ce își dorea pe viitor era să se bucure de fiecare zi a acestei existențe. Iar pentru asta, conform concepției însușite din cele citite în cărțile maeștrilor spirituali, trebuia să fie permanent într-o stare de conștiență și să trăiască clipa prezentă.

— Vezi tu, Ludovic, trebuie să fim deschiși în fața evenimentelor de orice fel și să nu opunem rezistență, ci doar să intrăm în starea de contemplare și să lăsam lucrurile să evolueze de la sine! mi-a spus Lavinia într-o bună zi. Găsind pacea sufletească și echilibrul interior, putem accede la informații prețioase și putem afla care ne este misiunea în această încarnare.

— Da, Lavinia, ai mare dreptate! am aprobat-o cu multă convingere, căci, într-adevăr, din cele aflate din lucrările iluminaților, mă lămurisem cum stau lucrurile. Nimic nu e întâmplător pe Pământ.

— Categoric, Ludovic! Faptul că noi doi ne-am cunoscut nu a fost o pură întâmplare, ci asta a fost scris în planul divin al fiecăruia dintre noi! Dar cu ce scop oare?

Ei bine, nu peste mult timp aveam să aflăm și scopul pentru care noi doi am fost puși față în față de destin. Ne aflam împreună pe peronul stației de metrou. Se întâmpla cam la jumătate de an de când schimbaserăm primele vorbe și, totodată, cu jumătate de an în urmă. Era o dimineață geroasă de iarnă, iar Lavinia, fiind îmbrăcată cu o jachetă destul de subțire, tremura temeinic.

La un moment dat, un val puternic de aer rece ne-a izbit, semn că metroul se apropia de stație. M-a trecut un frison scurt, dar tăios, și am privit-o pe Lavinia, care dârdâia acum de-a binelea. Atunci m-am apropiat de ea și, fără să scot vreun cuvânt, am tras-o ușor spre mine și am strâns-o cu putere la piept.

Nu s-a retras, nu a protestat, dimpotrivă: s-a cuibărit și mai bine în brațele mele, iar când trenul a sosit în stație, aducând cu sine un val și mai mare de aer rece, am simțit-o strângându-mă, la rândul său, cu toată forța. Așa am pășit în metrou, îmbrățișați. Iar de atunci, fiindcă senzațiile trăite în acele clipe au fost de-a dreptul sublime, de parcă ne-am fi contopit unul cu celălalt și amândoi cu divinitatea, spre stupefacția amândurora, lucrurile aveau să scape total de sub control.

În scurt timp, ceea ce fusese până atunci o relație de pură prietenie s-a transformat într-una de iubire magică. Chiar la coborârea din tren, pe peron, fără să ne vorbim, ci înțelegându-ne doar din priviri, ne-am sărutat. Doamne, ce senzație minunată! Iar amorul consumat ulterior, în acte tantrice, contemplative, alternând cu acte sălbatice, pasionale, avea să constituie o experiență înălțătoare.

— Lavinia, nu credeam că voi ajunge în punctul ăsta, să-mi înșel soția… Ce va fi de-acum? am întrebat-o deunăzi.

— Nici eu nu credeam că voi ajunge aici… Nu știu ce va fi, Ludovic.

La finalul povestirii mele, țin să întăresc faptul că nici eu, nici Lavinia nu ne-am dorit o relație extraconjugală, fiecare dintre noi având o viață de familie fericită, așa cum, de altfel, avem și în prezent. Dar, cum spuneam, forțele Universului au complotat și au făcut un alt plan pentru noi doi…

Urmărește-ne pe Google News