Nu l-am crezut, dar chiar suntem sortiți unul altuia!

Cât mă enerva Mihai! Mă călca pe nervi, începând cu numele și până la vocea infatuată și subțirică de adolescent. și felul cum își îndepărta șuvița de păr răzleț de pe fruntea lui înaltă, ce-i drept, dar presărată cu coșuri și coșulețe; erau doar câteva, dar imaginației mele răutăcioase îi plăcea să le înmulțească. și ochii ăia iscoditori cu care te fixa când îți vorbea, ca să-și dea importanță. în fond, nici n-avea ce să caute printre noi, gașca de fete nebune dintr-a unsprezecea C. în primul rând, fiindcă era băiat, iar aceștia erau excluși

din contextul cu pricina. și pe urmă, fiindcă era cu un an mai mic ca noi. Iar la vârsta aceea, diferența e aproape catastrofală. Dar era fratele prietenei mele, Rozalia, și trebuia să-l înghițim, fie și cu noduri.

Era în 2000, primăvara aceea fierbinte, euforică, în care n-aveam nicio grijă și voiam să-mi trăiesc viața la maximum. Până la bac mai era un an, așadar, eu și prietenele mele chiuleam într-o veselie de la școală și ne petreceam serile în Parcul Cișmigiu, unde ne întâlneam cu trei sferturi din liceu. și cu Mihai, firește. Cum eu locuiam în apropiere, se întâmpla adesea să finalizăm serile cu câte o raită până la mine acasă. Cele patru prințese neîncoronate și „a cincea roată la căruță” primeau ceai ori suc, fursecuri și sfaturi sau lămuriri de la părinții mei, incredibil de răbdători. Spun asta fiindcă nu o dată i-a prins unșpe noaptea pe taică-meu și pe Mihai, la taclale, în bucătărie.

— Da’ ce-ai avut atâta de vorbit cu mucosul ăla? îmi iscodeam eu tatăl, cuprinsă de o justificată gelozie filială.

— Oho, destule, are o logică imbatabilă puștiul ăsta! M-a dat gata în seara asta; mi-a explicat, cu argumente valabile, de ce crede el că în țara asta încă n-a venit momentul pentru o politică liberală și că vede, mai degrabă, tot ex-comuniștii la putere. Pentru vârsta lui, le cugetă extrem de bine. Să-l mai aduci pe la noi, că e isteț și îmi place.

Rozalia și Mihai erau aproape omniprezenți la noi în casă. Nu doar pentru că Rozalia mi-era prietenă, ci și fiindcă erau cam necăjiți. Tată nu mai aveau de câțiva ani, iar mama lor se zbătea să-i întrețină cu o biată leafă de funcționară. Dar asta nu mă împiedica să-mi ies din pepeni când băiatul ăla iscoditor îmi cotrobăia neobosit prin bibliotecă, în timp ce eu îmi depănam secretele „amoroase” cu soră-sa.

— Măi Mihai, ce tot foiești cărțile alea? Alege-ți una, stai locului și citește-o! m-am răstit la el într-o seară.

Nu voiam să fiu rea, dar eram cam nervoasă. Tipul care-mi plăcea la nebunie, dintr-o clasă paralelă, nu mă băgase în seamă în ziua aceea.

— Ar fi timp pierdut, Olivia, mi-a răspuns Mihai, cu un aer savant. în fiecare carte găsesc alte informații. Mai mult asimilez dacă mă uit în fugă peste două, trei, decât dacă mă opresc la una singură.

— Bine, bine, dar caută în liniște! Aici se discută chestiuni serioase de viață!

— Nu există chestiuni serioase de viață, a continuat să peroreze deșteptul mucos. Viața trebuie privită ca un joc, fiindcă asta e: un joc al destinului pe care trebuie doar să-l conduci când se desfășoară. Ce rost are să te frămânți înainte să știi ce o să se întâmple?

— Hait, că ai zis-o! s-a mirat Rozalia. Măi frate, ai citit prea mult din biblioteca Oliviei. Mai ia o pauză, că ești deja prea deștept.

— Nu credeți că sunt deștept? Am să v-o dovedesc. De pildă, eu știu de multe ori ce o să se întâmple.

— Da? Atunci știi probabil și că am să-ți ascund tricoul tău cel nou, ca pedeapsă că te bagi în secretele noastre.

— știu, de aia l-am ascuns eu, azi-dimineață. Dar mai știu și altele.

— De exemplu? am sărit eu, vag curioasă.

— De pildă, știu că tu, Olivia, vei avea mâine parte de ceea ce crezi că e o dezamăgire.

— I-auzi! și de ce, mă rog?

— Fiindcă aștepți să se întâmple ceva care nu se poate întâmpla. Nu mâine, cel puțin.

— Nu cumva prevezi viitorul și nu ne-ai spus și nouă?

— îl prevăd în limitele permise. și cu asta, gata, nu meritați să vă spun mai multe, că mă luați peste picior!

A doua zi, am așteptat de pomană pe culoar, pauză de pauză, să dau ochii cu cel care-mi furase inima. îmi promisese cu două zile în urmă că mă duce, după ore, la un concert. După ultima oră, a ieșit, într-adevăr, grăbit… și nu singur. Era însoțit de o colegă de clasă. A îngânat un salut și o scuză confuză când m-a văzut, după care a trecut pe lângă mine, lăsându-mă cu gura căs-cată. Am plâns de ciudă în drum spre casă și mi-am vărsat năduful pe bietul meu jurnal, cel mai intim prieten.

0 clipă, doar atât, m-am amuzat când mi-am amintit de „previziunea” lui Mihai. înfumurat cât cuprinde, puștiul. Dar uite că le nimerise.

— Ia mai spune-mi, proorocule, cum o să-mi meargă săptămâna viitoare? l-am tachinat, cu ocazia următoarei vizite la noi. 0 să am noroc?

— Depinde ce înțelegi prin noroc. Dacă înțelegi ceea ce cred eu, e cazul să mai aștepți. și să nu-ți faci prea mari speranțe…

— și ce crezi, mă rog, că înțeleg?

— 0 iubire…

— Ei, hopa, a intervenit Rozalia, ușor enervată. Ce faci, Olivia? îl iei în serios pe zevzecul meu de frate? îl lași să-ți bage prostii în cap?

— Nu-ți face griji, Roza, nu cred o iotă din ce-mi spune, dar mă amuză joaca asta.

M-am amuzat eu și nu prea. Mai ales într-una din zilele următoare, când am avut o discuție între patru ochi cu Dan, ținta adorației mele. Eu am provocat șueta asta, ce-i drept, dar m-am bucurat nespus când propunerea mi-a fost acceptată pe loc. Așa că, după școală, l-am înduplecat să mă scoată în oraș, să bem o Cola.

Din vorbă-n vorbă, am atins punctul sensibil.

— Ce ți-ai dori de la viață, în momentul ăsta? am pus eu întrebarea-cheie.

— Mi-aș dori să călătoresc, să văd toată lumea, fiecare colțișor de pe hartă…

— și?

— și mi-aș dori să fiu liber. Să scap de școală, de părinți, să fiu independent.

— Din toate punctele de vedere?

— Din toate punctele de vedere.

— și în iubire?

— Mai ales. Nu vreau să mă leg de nimeni, n-am timp de pierdut cu pasiuni și frământări. Nu acum.

— Dar nu-ți place să fii îndrăgostit? Nu-ți place să fii cu cineva?

— N-aș vrea să mă înțelegi greșit, Olivia. Nu sunt un tip cinic, nici n-am ciudățenii. îmi plac fetele, îmi placi tu, dar nu sunt pregătit să mă implic acum într-o relație serioasă. Nu vreau sărănesc pe nimeni, nu vreau să par frivol. Vreau doar să mă bucur de anii ăștia lipsiți de griji. și aș vrea să mai ieșim împreună, dacă ești de acord.

— Da… Cum am ieșit săptămâna trecută la concert! am replicat cu năduf și imediat mi-a părut rău pentru cele spuse.

— Scuze pentru atunci! Dar mă rugase o colegă de clasă s-o ajut la mate, pentru teză. Nu fi supărată, n-ai de ce! îți promit că o să-mi iau cândva revanșa.

Din nou mi-am plâns nefericirea în paginile bietului meu jurnal, jupuit de-atâta folosire. și din nou m-am gândit la cele spuse de puștiul acela încrezut, care le știa pe toate. Cum reușea? OK, faptul că mă frământa o iubire nu era greu de aflat; asistase doar la destule „ședințe” cu ușile-nchise dintre mine și Rozalia. De unde știa însă că nu trebuia să-mi fac mari speranțe în privința amorului meu? Existau destule cupluri în liceul nostru. De ce n-aș fi for-mat și eu cu Dan o pereche? Nu m-am putut abține și i-am pus întrebarea.

— Cum faci să afli toate astea, proorocule?

— Cu ajutorul logicii, sarcastico! Dacă te uiți puțin la băiatul ăla, nu dau nume, ai să vezi că e mereu vesel și degajat, nu se întristează, nu se enervează.

— și asta ce înseamnă?

— înseamnă forță și independență. Adică, pe limba voastră, de fete sentimentale, nu e un sensibil și un vulnerabil.

— Cum ești tu, de pildă, he, he…

— Da, cum sunt eu… E un băiat care se ferește de probleme, de întrebări, de complicații. Un băiat fericit, cu alte cuvinte. Toate fetele-l adoră, el n-o adoră pe niciuna. Cam ăsta-i algoritmul.

— Bine, în privința asta m-ai lămurit. Dar cum ai făcut să știi atunci că o să am parte de o dezamăgire?

— Cu ajutorul celui de-al șaselea simț…

— Funcționează așa ceva la tine?

— Da, uneori…

— Extraordinar! Convinge-mă!

— Bine. Am să-ți spun un lucru, deși mi-e greu să mă concentrez acum. Tu ai aflat că nu trebuie să-ți faci speranțe. știi deja că nu va fi ceva serios între voi, chiar dacă n-ai chef să accepți încă ideea.

— și? Mai departe? Ce-o să fie?

— știți ce? ne-a întrerupt atunci Rozalia. Mă plictisiți. Eu mă duc la bucătărie, să fac niște sandvișuri. Chemați-mă când ați terminat cu bazaconiile voastre!

— Mai departe, nu știu, deocamdată, a răspuns Mihai, după ce a ieșit soră-sa pe ușă. Aș avea însă ceva să-ți spun pentru mai departe, pe tema iubire. Dacă te interesează…

— Mă interesează, l-am încredințat grăbită, de teamă să nu tacă.

Mă privea cu niște ochi adânci, care mi se înfigeau parcă drept în creier. în clipele acelea, puștiul bubos și infatuat dispăruse, în fața mea era altcineva, care-mi dădea niște fiori ciudați.

— ți-am văzut viitorul, crede-mă… Noi doi vom fi cândva împreună…

Am rămas încremenită locului, privindu-l hipnotizată. Pe urmă, m-am trezit din vrajă și m-a pufnit râsul. în seara aceea, înainte să mă culc, am elucidat misterul proorocirilor. Sau, cel puțin, am crezut că-l elucidez. Aveam chef să consemnez ciudata întâmplare în jurnal.

Când să-l scot din ascunzătoare, am descoperit că migrase de la locul lui, pe

o distanță de două cărți. Așadar, ăsta era al șaselea simț al lui Mihai! Jurnalul meu! Normal că știuse despre dezamăgirea mea; era logic să aștept în zadar o invitație la concert, după ce fusesem neglijată de către cel care mi-o făcuse. Era la fel de logic să nu-mi fac speranțe legate de cineva care dorea în primul rând independență. Toate astea le-aș fi știut și eu, dacă aș fi gândit puțin cu capul, nu cu inima. Apropo de organul ăsta stupid, nu m-a lăsat inima să nu fac haz de Mihai.

— Vreau să-ți mărturisesc ceva, i-am spus, cu un aer grav. Mi-am descoperit și eu un al șaselea simț. Cred că m-am molipsit de la tine…

— Da? și cum se manifestă?

— Ia uite-l, am exclamat, aruncând jurnalul pe masă. Ia uite-l cum freamătă!

în loc să râdă sau să mă ia peste picior, el s-a uitat serios la mine și mi-a spus:

— Recunosc, m-am folosit puțin și de jurnalul tău. Iartă-mă dacă te-am supărat! Dar acolo nu scrie că ai să-ți îndeplinești o dorință puternică, nici că destinele noastre se vor încrucișa când-va…

și, cu vorbele astea, a ieșit pe ușă și dus a fost. Am întrebat-o când și când pe Rozalia ce-i cu el.

— Nu știu, dragă. Cred că l-ai cam supărat atunci, n-a mai vrut nici măcar să-ți pomenească numele. De fapt, n-a mai scos o vorbă trei zile încheiate. Nu cumva o fi fost amorezat de tine?

— știu eu? Se poate…

Am intrat într-a douășpea, cu inima ușor mototolită, din pricina lui Dan. Dar am izbutit să-l uit, căci mă preocupa altceva. Trebuia, era musai să intru la ASE, la Relații Internaționale. Asta era meseria care mă atrăgea și avea să-mi aducă bani frumoși și lipsă de griji.

Am tras tare în facultate, am absolvit-o cu brio și am cules în scurtă vreme roadele. Astăzi, sunt director de marketing la o mare firmă. Doar cu viața sentimentală nu mă pot lăuda prea tare. Am fost măritată vreme de trei ani. Căsnicia a mers doar până când ne-am dat amândoi seama că eram pe lungimi de undă diferite. Prea diferite ca să ne mai putem suporta unul pe celălalt. Așa că el a preferat să bea, cu prietenii și iubitele, iar eu, să-mi văd de carieră. Rozalia a avut mai mult noroc, în privința asta. Are o căsnicie reușită, un soț italian și doi copii. De cinci ani, trăiește la Milano. Mă sună din când în când. Nu mai știe nimic de Mihai, de când a plecat de nebun la Cluj, să facă facultate.

în schimb, știu eu ceva, de câteva zile încoace. Mai precis, din după-amiaza de joia trecută. Aveam o stare cam proastă și am avut chef să hoinăresc prin Muzeul Satului. Acolo mă refugiez uneori, în acea mică oază de liniște.

— Olivia…

Am tresărit. Era o voce bărbătească, ciudat de caldă, care-mi dădea o senzație vag familiară. M-am întors. Lângă mine, un bărbat atrăgător mă țintuia cu o privire intensă. Unde-l mai văzusem? De unde-l cunoșteam?

— știam eu că o să ne revedem…

— Mihai! Chiar tu ești? Nu se poate! Arăți trăsnet!

— Iar privești doar pe dinafară? Nu te-ai lecuit?

— Tot înfumurat ai rămas? Nu te-ai lecuit? Pe unde ai umblat anii ăștia?

— Prin multe locuri… Acum trei zile, am venit din Montreal, de pildă…

— Acolo trăiești?

— Deocamdată.

— De ce ai fugit?

— De suferință. Te iubeam, Olivia. Dar nu ți-ai dat seama.

— și… mă mai iubești?

— Mai mult chiar ca atunci. A fost o așteptare grea…

— Cred… Cred că a meritat!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE