Orbită de mândrie, mi-am pierdut soțul

Amândoi am urmat Medicina, dar el a avut mereu note mai bune ca mine. Amândoi am lucrat în spital, dar el a avut pacienți mai mulți ca mine. Așa era Adrian. Era mai bun, mai deștept, mai apreciat și mai îndrăgit ca mine, indiferent cât mă străduiam să-l ajung din urmă.

Am fost în culmea fericirii când m-a cerut de soție. Eu pusesem prima ochii pe el și nu m-am lăsat până nu s-a „îmbolnăvit” de o dragoste acută față de mine. Avea o minte brici, un suflet de aur, dar, mai ales, era un băiat frumos care întorcea toate privirile pe unde trecea. Multă vreme, am fost tare mândră de Adi al meu. Asta, până când, la examenul de licență, o colegă „binevoitoare” mi-a șoptit printre dinți:

— Bravo, Dana, dintre noi toate, tu ești campioană!

— La ce te referi? am între-bat-o nedumerită, știind că nu mă număram printre studenții eminenți.

— La Adi, bineînțeles! a exclamat ea și a pufnit într-un râs disprețuitor.

Clar, trebuia să mă ridic la nivelul soțului meu, care, desigur, era printre vedetele școlii. Până atunci, pusesem mai mult accentul pe imagine și comportament, decât pe învățătură.

Dar oricât am încercat, n-am reușit să obțin succesul lui Adi. Dovada o aveam zi de zi în fața ochilor: în timp ce pe el îl opreau pacienții pe culoarele spitalului, pe mine mă căutau mai mult ca să le intermediez o consultație la el. De aceea n-am stat pe gânduri când, cu ocazia unei conferințe, mi s-a propus să lucrez la reprezentanța unei firme de tehnică medicală.

Pentru Adi, vestea asta a căzut ca un trăsnet.

— Ce te-a apucat, dragă? După atâția ani în care ți-ai tocit coatele pe băncile școlii și ai făcut nopți albe în saloane de spital, le dai cu piciorul? Profesia ta e medicina, nu comerțul!

— La ce m-au ajutat toți anii ăștia, Adi? Să ajung o doctoriță mediocră?

— De ce vorbești așa, iubito? Cum să fii mediocră, când te dedici cu atâta pasiune pacienților tăi?

Vădit tulburat, Adi a dat să mă ia în brațe, dar l-am respins. înțelegeam că reacția lui era o dovadă de iubire, dar aș fi preferat să nu insiste atâta; pentru mine, mândria conta mai mult decât iubirea.

— M-oi dedica eu pacienților, doar că ei ți se dedică ție! Cine știe, poate mă pricep mai bine la comerț?! i-am replicat, nervoasă.

— Să înțeleg că mă invidiezi, în loc să fii mândră de mine, Dana? Tu… mă mai iubești?

Cred că atunci s-a declanșat cu adevărat nebunia în capul meu. Mi-a venit să-i răspund un NU cu majuscule, dar m-am abținut. Dacă m-ar fi întrebat de ce, i-aș fi dat un motiv halucinant, dar cât se poate de real pentru mine atunci: „Pentru că ești mai bun ca mine!”.

M-am lansat în noua mea carieră cu inima strânsă, dar și cu speranță. Curând, am descoperit că, deși aveam succes, mă râcâia în continuare să văd cum Adi al meu e tot mai solicitat, tot mai des invitat la felurite convenții și conferințe internaționale, tot mai lăudat de foști și actuali pacienți. Iar eu, în loc să mă bucur, mă îndepărtam de el tot mai mult.

Căsnicia noastră a ajuns să se consume mai mult… pe hârtie. Eu băteam țara în lung și-n lat, la prezentări și contractări, iar Adi își făcea veacul la spital și la clinica privată unde avea cabinet. Ne întâlneam mai mult în vis decât în

realitate. Abia dacă mai schimbam două vorbe dimineața și alte câteva, în weekend. Mie îmi convenea situația, căci simpla lui prezență ajunsese să mă umilească. Dar Adi nu era în apele lui. Părea abătut și nu-mi mai povestea mai nimic.

într-o dimineață, m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:

— La mulți ani, iubito! Ce-ai zice dacă, de ziua ta, aș încerca să-ți fac cadou un copilaș? ți l-aș livra diseară…

Am tresărit surprinsă. Ce-l apucase?! Imediat, mi-am dat seama că era chiar ziua mea. Mi s-a muiat inima și i-am aplicat un sărut drept răspuns. Dar, în clipa următoare, i-a sunat telefonul mobil, iar vraja s-a rupt. Adi a țâșnit ca un iepure pe ușă, după ce mi-a zis grăbit că a intervenit o urgență la spital și că ne vedem diseară, cu un cadou-surpriză.

Dar „diseară” n-a mai venit. M-au serbat colegii la firmă, după pro-gram, iar pe la zece și ceva seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Adi dormind dus pe canapea. Pe măsuța de cafea așezase un buchet de flori într-o vază. Mi-am scos mobilul din geantă și mi l-am verificat: mă sunase de nouă ori! Mi s-a frânt sufletul, dar mintea mea s-a apărat urgent. Dacă ar fi vrut cu adevărat să ne petrecem seara împreună, ar fi venit și m-ar fi luat pe sus, în loc să mă caute la telefon. Urmarea? Adi n-a mai îndrăznit să aducă vorba de copii, iar eu am avut grijă să nu-i dau ocazia. însă, de vorbit, simțeam nevoia să vorbesc cu cineva. Am trecut peste mândrie și i-am plâns pe umăr Ligiei, fostă colegă de facultate și bună prietenă. Ei i-am vărsat tot sacul cu resentimente și frustrări. M-a ascultat cu răbdare, după care mi-a dat un verdict răspicat și foarte corect, pe care, în loc să-l prețuiesc, l-am respins, revoltată.

— Dana, ești pe cale să faci o greșeală uriașă. Vă cunosc pe amândoi de un car de ani și știu că Adi te iubește, iar răceala ta îl doare. Tu nu cu el ai ce ai, ci cu tine. Pe tine ești de fapt furioasă, dar te-ai întors împotriva lui. Revino-ți până nu e prea târziu! știi ce-aș face eu în locul tău? Un copil!

— Ce? Să mă dau bătută? Să mă umflu ca un balon și pe urmă să stau acasă și să șterg bebeul la fund? 0 idee mai bună n-ai, Ligia?

— N-am, Dana. Crede-mă, asta e cea mai bună. Apropie-te de el, arată-i că-l iubești, dă-i o familie adevărată. Dar nu întârzia!

— De ce spui asta? știi că ar fi vreo urgență? Ai aflat o bârfă prin spital? Hai, zi-mi, că doar ai destul de des treabă pe-acolo!

Nu mi-a răspuns imediat.

— Poate că nu m-am făcut înțeleasă, Dana… L-am întâlnit de câteva ori la spi-tal. S-a schimbat, i-a pierit strălucirea din ochi. Omul ăsta suferă. Cât crezi că o să mai reziste?

— Dar eu? Eu nu sufăr? Eu cât o să mai rezist?

— De tine depinde. Spune-mi sincer, sincer de tot: îl mai iubești?

Grea întrebare. Dar n-am căutat răspunsul adânc, în suflet. L-am găsit la suprafață, în viața de zi cu zi și m-am gândit la directorul firmei pe care o reprezentam, un tip șarmant care nu-și putea lua ochii de la mine când venea în țară. Iar în ultima vreme, venea tot mai des, lucru care mă încânta, nu doar fiind-că îmi aprecia enorm munca.

— Sincer de tot? Nu știu, Ligia. Nu știu dacă țin mai mult la el sau la obișnuința de a fi soția lui. Dar nu mă văd sărindu-i în brațe, dornică de amor pasional… De asta sunt sigură!

Ligia s-a uitat lung la mine. Mi s-a părut că i se umezesc ochii.

— Ce ai, dragă, îmi plângi de milă acuma?

— … Să zicem că-i plâng de milă iubirii voastre… a răspuns ea întristată.

în loc să țin cont de sfatul ei, m-am grăbit să măresc prăpastia dintre mine și Adi și am gustat cu plăcere avansurile șefului meu. Dar până să ajungem măcar la un sărut, el a fost schimbat din funcție și a dispărut din viața mea la fel de brusc cum apăruse. Foc de paie cu iz de afaceri. Atâta tot.

M-am simțit însingurată și părăsită, dar m-am consolat cu gândul că, la urma urmei, îl aveam pe Adi. M-am hotărât în sfârșit să las garda jos și să mă apropii de el. Prea târziu.

Într-o seară, n-a mai venit acasă. Pe perna lui am găsit o scrisoare. 0 scrisoare, în era internetului! Pe opt pagini, conținea toate frământările, toată suferința lui din ultimii ani. îmi simțise invidia de neînțeles pentru el, o văzuse transformându-se în dușmănie, apoi, în indiferență. încercase să suporte, să lupte împotriva ghețarului ce creștea între noi, până când simțise că devenise invizibil pentru mine. La final, venea mărturisirea-bombă. Nu doar eu, ci și el plânsese pe umărul Ligiei, până când descoperise în ea înțelegerea și dragostea de care avea atâta nevoie. „Te rog să n-o condamni”, mă ruga el la sfârșit. „într-un fel, ți-a cerut acceptul, iar tu i l-ai dat”. în prima clipă, am văzut roșu în fața ochilor. Pe urmă, mi-am adus aminte de întrebarea ei și de răspunsul meu. Eu grăbisem deznodământul.

Adi nu și-a luat decât hainele, cărțile și laptopul. Dar mi-a luat și bucuria de a trăi. I-o dăruiește acum Ligiei, care o merită pe deplin. La urma urmei, eu i-am aruncat-o în brațe…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE