Am plecat ca să o uit, dar mai tare s-a aprins flacăra iubirii

Eram asistent medical la un spital din Brăila, orașul meu natal, și acolo am cunoscut-o pe Anamaria, de care m-am îndrăgostit nebunește. Lucram de trei ani când s-a angajat și ea la spital, tot asistentă medicală. La început, i-am remarcat dăruirea profesională, o îndrăgeau toți pacienții și zâmbeau larg, uitând de problemele lor, de câte ori Anamaria intra în saloane. Avea o vorbă bună pentru fiecare, încerca să-i cunoască bine pe toți bolnavii și îi încuraja mereu, încercând să le îndepărteze gândurile rele.

La rândul meu, am început imediat să o îndrăgesc și, curând, după nici două săptămâni, m-am îndrăgostit lulea. Bună, frumoasă, deșteaptă, o cunoșteam tot mai bine și o iubeam tot mai mult. știam că avea un prieten, dar nu mă abține să o iubesc, nu îi puteam dicta. inimii mele.

De când venise ea, ajungeam primul la spital dintre toți angajații, nerăbdător să o văd, să îi vorbesc. Curând, am rugat-o pe asistenta-șefă să mă pună de gardă de câte ori era și Anamaria, ca să fiu cât mai mult în preajma ei. Noaptea, când era liniște, aveam timp să vorbesc mai mult cu fata pe care o iubeam din toată inima și care știa acest lucru. Nu mă încuraja, dar mă considera un prieten bun, mai mult decât un coleg, iar eu încercam să mă mulțumesc cu atât…

Nu voi uita niciodată nopțile acelea, în care vorbeam cu ea despre toate cele. Anamaria nu era genul de asistentă care să ațipească măcar câteva minute în camera de gardă, peste noapte. Nu trecea oră fără să treacă pe la toate saloanele, să deschidă încetișor ușa și să se asigure că toți pacienții sunt bine. își aducea reviste sau vreo carte să citească, în timp ce stătea de veghe, dar eu nu o lăsam, discutam împreună despre orice, muzică, filme, cărți, chiar și despre rețete de bucătărie, amândurora discutam pentru că amândurora plăcându-ne să gătim după rețete deosebite.

Odată, mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o despre iubitul ei, cu toate că era un subiect dureros pentru mine. Mi-a răspuns că îl cunoaște de foarte mult timp, că au crescut împreună, familiile lor locuind pe aceeași stradă. Mi-a mai spus și că visa la ziua când va fi mireasa lui Gelu – așa cum îl chema pe omul care avea să se bucure de minunea de fată pe care eu o iubeam – încă de când era o copilă…

Trecuse aproape un an de când eram colegi, când o mare durere m-a copleșit. Mi-am pierdut tatăl, în urma unui accident cardiovascular, ducându-se prea devreme dintre noi… Foarte greu mi-am revenit și la fel de greu i-am alinat suferința și mamei, care, până la urmă, a hotărât să plece la sora mea, la Cluj-Napoca. Era mai bine așa pentru ea, căci putea să aibă grijă de nepoți și, astfel, să mai uite de durere…

Eu am rămas singur în oraș, purtând în suflet amintirea neștearsă a tatei și dragostea neîmpărtășită pentru Anamaria.

Ea căuta toate cuvintele bune ca să mă împace cu destinul împotriva căruia nu aveam cum să mă opun. Dar avea și ea destinul ei, iar în vara următoare s-a măritat… I-am urat toată fericirea din lume, dar inima mea plângea întruna, știind că, de atunci înainte, nu mai puteam spera că va fi a mea.

Când s-a întors la serviciu, după luna de miere, nu am mai încercat să lucrez în turele de noapte alături de ea, trebuia să mă împac cu gândul că Anamaria aparținea altui bărbat…

Am încercat să o uit, dar nu a fost chip. în sufletul meu, nu era loc pentru o altă femeie și atunci am luat hotărârea să plec. Nu numai din oraș, dar și din țară, să plec undeva departe. Cum țineam legătura cu o fostă colegă din postliceală, Mioara, care lucra în Germania de câțiva ani și care mă chema acolo de câte ori vorbeam la telefon, asigurându-mă de un post călduț, am sunat-o și am rugat-o să se intereseze de un loc de muncă pentru mine, să plec și eu cât mai curând. Ea lucra în Hamburg și, până să îmi dea vreo veste legată de ceea ce mă interesa, mi-am omorât timpul învățând germana. știam puțin, dar nu aveam cum să mă descurc doar cu ceea ce învățasem la școala generală și, în plus, pe atunci nici nu mă omorâsem cu limbile străine.

Am plecat la începutul anului următor, în ianuarie. Mioara îmi găsise un contract la o clinică privată, unde aveam un salariu bun, îmi puteam permite să locuiesc cu chirie și să-mi asigur traiul. Abia înainte cu câteva zile de plecare i-am spus Anamariei de decizia mea. Ea m-a privit lung.

— O să îți simt lipsa mult de tot, dar aș vrea să cred că pleci pentru un trai mai bun, ca mulți alții, și nu din alte motive…

— Ca să fiu sincer… și una, și alta! Anamaria, eu nu îmi mai găsesc locul aici, trebuie să plec!

Mi-am petrecut Sărbătorile de iarnă alături de mama și familia surorii mele, după care am plecat la Hamburg. Locuri noi, oameni noi mi-au ocupat timpul și mintea o vreme. Munceam mult, dar am reușit să-mi fac și câțiva prieteni. însă când soțul Mioarei mi-a făcut cunoștință cu una dintre colegele lui, ca să am cu cine ieși în oraș, chipul Anamariei mi-a răsărit în minte și mai intens decât înainte. Am reînceput să mă gândesc la ea tot mai mult, fiindu-mi un dor nespus de ea. începusem să cred că ar fi fost mai bine să rămân în țară, aș fi putut să o văd și să vorbesc cu ea la spital…

Munceam cu gândul tot timpul la ea, iar când ajungeam acasă, priveam în neștire, fără să-mi pot alina dorul, fotografiile pe care i le făcusem cu mobilul în nopțile de gardă și pe care le descărcasem, imediat ce ajunsesem în Germania, pe calculatorul gazdei mele. Nu o sărutasem niciodată, nu avusesem ocazia să o îmbrățișez decât înainte să plec, când îmi luasem rămas-bun, dar încă îi mai simțeam trupul lipit de al meu, deși nu fusese decât o îmbrățișare prietenească…

Am așteptat cu nerăbdare să se apropie ziua ei de naștere ca să o sun. I-am dat telefon de dimineață și m-am înfiorat din cap până în picioare când i-am auzit vocea caldă. După ce am felicitat-o, nu i-am ascuns faptul că mă gândesc mereu la ea și că a fost cea mai bună colegă și prietenă a mea. Mi-a răspuns:

— și eu îmi amintesc deseori de tine cu drag… Marcel, te rog însă să nu te mai gândești prea mult la mine, ai plecat ca să îți faci un rost și pe mine trebuie să mă dai uitării!

Nu am vrut să păstrez în minte decât primele ei cuvinte, că și ea se gândea la mine. Mi-am propus imediat să-mi petrec primul concediu la Brăila, să o văd. Eram convins de acum că, deși ne despărțeau mii de kilometri, nu era chip să o dau uitării, o iubeam prea mult!

După un an de la angajarea mea, am primit primul meu concediu din Germania. Am luat avionul spre București și, apoi, primul tren spre Brăila. Ajuns în apartamentul meu pustiu, primul lucru pe care l-am făcut a fost să o sun pe Anamaria și să-i spun că vreau să ne vedem. Am sesizat o ușoară ezitare în vocea ei, dar a fost de acord să o aștept la terminarea programului în fața spitalului.

Am găsit-o la fel de frumoasă, dar parcă mai obosită și preocupată de gânduri. Am îmbrățișat-o, am sărutat-o pe obraji și am ținut-o la pieptul meu mai mult decât se cuvenea, eram atât de fericit să o revăd! I-am spus cu toată sinceritatea:

— Anamaria, nu pot să îți mai ascund faptul că am plecat crezând că așa te pot uita, dar nu e cu putință, ești în inima mea și acolo vei rămâne mereu! Orice bărbat ar fi fericit să te aibă alături, ești o femeie minunată și aș da orice să fii a mea! Vreau să fii fericită și, dacă vreodată vei gândi că soțul tău nu este omul potrivit pentru tine, nu ezita să mă cauți, ajunge să îmi dai un semn și eu voi fi lângă tine!

— știam că vrei să mă uiți și de-aia ai fugit de mine. Crede-mă, îmi doream din suflet să îți fie mai ușor… Te rog să judeci lucrurile la rece, uită-mă și trăiește de acum înainte cu credința că vei întâlni o altă femeie, ca mine sunt mii, zeci de mii!

— Nu, nu pot întâlni o femeie asemenea ție! Am încercat, dar tu ești mereu în sufletul meu!

M-a luat de mână și m-a privit în ochi, accentuând că trebuie să o uit. Apoi a zis că se grăbește și trebuie să plece. Am implorat-o să ne revedem după ce mă întorc de la Cluj, unde mergeam să îmi văd rudele. Anamaria a refuzat, dar eu am insistat, promițându-i că nu vreau nimic altceva de la ea decât să stăm puțin de vorbă, așa cum făceam când eram colegi. Cu greu am convins-o, dar am reuși, până la urmă; urma să o sun când revin în oraș.

Am plecat spre Cluj mai liniștit și am fost bucuros să-mi găsesc rudele sănătoase. Pe mama prezența nepoților lângă ea parcă o întinerise și îmi spunea că e timpul să mă însor, la rândul meu, și să am copii. Am tăcut, mireasa visată de mine era a altui bărbat…

După o săptămână, am revenit în Brăila și am căutat-o pe Anamaria. Din nou mi s-a părut adâncită în gânduri, chiar necăjită. Am întrebat-o ce se întâmplă și mi-a spus că e însărcinată. Apoi a podidit-o plânsul, iar eu nu înțelegeam de ce. Vroiam să o îmbrățișez protector și să-mi spună ce o apasă, dar ea și-a șters repede lacrimile și s-a grăbit să plece.

— Anamaria, nu te mai gândi la ce ți-am spus eu, la ce simt eu pentru tine, te rog spune-mi ce te supără ca și celui mai bun prieten al tău! Nu te las să pleci până nu îmi spui!

După o îndelungă tăcere, Anamaria mi s-a destăinuit: mi-a spus că soțul ei devenise un alt om după ce se căsătoriseră. Nu se așteptase să fie același Gelu lângă care copilărise și de care se îndrăgostise mai târziu, dar nu îl mai recunoștea deloc. Tatăl lui îi lăsase pe mână o afacere, o firmă destul de mare, iar banii îl schimbaseră rapid pe Gelu, în rău. îi plăcea să trăiască pe picior mare, să cheltuiască banii pe distracții, să-și piardă nopțile prin cluburi, fără să îi dea vreo socoteală. Pe deasupra, se mutaseră din casa socrilor, după ce Gelu se certase urât tatăl lui din cauza firmei. Gelu îi dăduse afară aproape pe toți angajații vechi, aducându-i, în locul acestora, pe prietenii lui, fie că se pricepeau sau nu. Atunci când a adus și o secretară nouă, mult mai tânără decât cea de dinainte, iar Gelu a început să lipsească și mai mult de acasă, Anamaria a bănuit că acea tânără e amanta soțului său… și nu s-a înșelat. Curând, a aflat că soțul ei o înșală! Primul ei gând a fost să-l părăsească, dar a aflat că e însărcinată și a hotărât să rămână lângă el, pentru binele copilului, sperând că se va schimba.

— Anamaria, tot timpul am vrut să fii fericită! Dacă simți că nu îl mai iubești, lasă-l cu viața lui și voi avea eu grijă de tine și copilul tău!

— Nu, Marcel! Tu să faci așa cum ți-am spus, să mă uiți și să îți vezi de viața ta, nu trebuie să te împovărezi cu problemele mele!

Mi-a spus aceste cuvinte pe un ton răspicat. Am ascultat-o și am plecat iar, dar pe lângă faptul că mă gândeam mereu la ea, îmi frământam mintea cum să o fac să aleagă între ce e bine și ce e rău, să nu se sacrifice pentru un om care nu merita. Ca și multe alte femei în situația ei, Anamaria se gândea la copilul ei, să nu crească fără tată, dar acel Gelu nu era un soț bun și cu siguranță nu i-ar fi păsat prea mult nici de copil…

Fără să mai țin seama de sfaturile Anamariei, am început să o sun des; vroiam să știu dacă e mai bine, dacă nu suferă și mai mult. Așa au trecut zile lungi, săptămâni, luni… Când se apropia timpul să nască, Anamaria părea mai liniștită, se gândea numai la copil și uita de necazuri. Vă jur că am așteptat vești de la ea ca și cum copilul ar fi fost al meu! La timpul potrivit, a născut o fetiță căreia i-a dat numele Codruța. Era tare fericită, nu o mai auzisem niciodată vorbind atât de mult și atât de înflăcărată!

Era iarnă, iar eu plănuiam deja să merg din nou acasă de Sărbători, să-mi văd familia, dar mai ales să o cunosc pe fetița Anamariei. Când i-am telefon să-i spun că vin în țară, a părut tare bucuroasă. Am numărat minutele până m-am urcat în avion și, evident, primul drum al meu a fost la Brăila. Când ne-am întâlnit, nu mai avea aerul acela trist, iar fetița ei îi semăna și m-am atașat de ea de cum am ținut-o în brațe.

— Ești fericită, Anamaria, totul este bine?

— Da, totul este bine acum. Codruța mi-a schimbat viața!

— și soțul tău, s-a îndreptat așa cum sperai?

— El a rămas același, dar… nu mai este soțul meu…

— Cum?! De ce îmi spui abia acum?

— Pentru că a fost o greșeală din partea mea să te fac părtaș la problemele mele știind că suferi pentru mine. Mi-am dorit să îți faci viața ta și să nu te mai gândești la mine. Trebuie însă să-ți mulțumesc, chiar fără să știi întreg adevărul mi-ai fost sprijin, te știam alături de mine… Gelu nu și-a dorit acest copil minunat, nu voia să renunțe la viața lui comodă, de huzur, și atunci nu am mai stat pe gânduri, l-am părăsit…

Am sfârșit prin a-i da dreptate, gândindu-mă la reacțiile mele: dacă mi-ar fi spus mai devreme, aș fi venit lângă ea chiar înainte să divorțeze și aș fi complicat lucrurile. Acum, Anamaria era împăcată, liniștită, copilul îi împlinea viața. și gândurile mele zburau tot mai departe:

— Anamaria, eu am semnat un contract pe trei ani, mai devreme de un an nu mă pot întoarce în țară. Promite-mi că, dacă vrei să îți refaci viața, te vei gândi la mine. Nu aș suporta să te pierd a doua oară, măritându-te iar cu altul! Te iubesc atât de mult, că v-aș lua chiar acum pe tine și pe Codruța cu mine!

M-a privit fix în ochi și mi-a spus că eu voi fi primul la care se va gândi după ce timpul îi va închide rănile din suflet. Mi-a dat o speranță și fericirea și-a făcut loc pentru prima dată în sufletul meu chinuit de dorul Anamariei.

Ei bine, mi-e ușor să vă scriu acum, când mai e puțin și Anamaria va fi soția mea. în vara aceasta, am chemat-o în Germania, în vacanță, pe Codruța lăsând-o la bunici. Când a acceptat, am presimțit că nu vine doar în vacanță, ci că vrea să-mi spună ce gânduri de viitor are și că eu f ac parte din viitorul ei. De cum ne-am văzut în aeroport și mi-a zâmbit, cuibărindu-se la pieptul meu. Mă simțeam iubit și așteptarea mea nu fusese zadarnică, nimic nu e mai de preț decât să ai lângă tine o fată care știe să iubească așa cum numai Anamaria știe, din toată inima. Am cerut-o de soție chiar atunci, în vacanță, iar ea a acceptat. Am fost în al nouălea cer!

Aștept sfârșitul de an cu mare nerăbdare, căci pe 15 decembrie se încheie contractul meu. De sărbători, voi fi alături de cele două fete care înseamnă totul pentru mine: Anamaria și Codruța! Le voi duce și la mama să le cunoască, dar ea este deja în temă cu totul, căci i-am scris și i-am istorisit de-a fir-a păr de ce am plecat din țară. Sau, mai degrabă, din cauza cui…

Acum mă voi întoarce la locul meu, la rostul meu. îmi par lungi zilele câte mai sunt până la onorarea contractului, dar încerc să am răbdare, știind că, în curând, voi avea familia visată. Am uitat toată suferința din vremea când credeam că nu mai e nicio speranță ca fata pe care o iubesc să fie a mea.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE