Poezii de Alexandru Macedonski - cele mai apreciate versuri
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Alexandru Macedonski, cunoscut și drept poetul rondelurilor, a fost primul reprezentant al simbolismului în literatura română și a susținut modernizarea poeziei românești. Descoperă cele mai apreciate poezii de Alexandru Macedonski.
Despre Alexandru Macedonski - biografie
Alexandru Macedonski a fost un important poet, prozator, dramaturg și publicist român, considerat una dintre cele mai remarcabile și controversate figuri literare din România secolului al XIX-lea. El s-a născut pe 14 martie 1854, la Craiova, în familia boierilor Macedonski. A avut o viață plină de evenimente și a lăsat o amprentă puternică asupra literaturii române.
Alexandru Macedonski a studiat la liceele din Craiova și București, iar apoi a plecat să studieze dreptul și literatura la Viena A fost un călător pasionat și a vizitat multe țări europene, ceea ce i-a oferit o perspectivă largă și influențe diverse în creația sa literară.
Fondator al simbolismului românesc, Macedonski este recunoscut ca fiind unul dintre fondatorii mișcării simboliste în literatura română. El a introdus simbolismul în poezia românească și a fost un promotor al expresiei artistice inovatoare și nonconformiste.
A înființat și a condus revista literară "Literatorul" (1880-1881), care a avut un rol important în promovarea și dezvoltarea mișcării simboliste în România. Revista a devenit un forum pentru scriitori și intelectuali de marcă ai vremii.
Alexandru Macedonski a scris poezie, proză, teatru și publicistică. Colecțiile sale de poezii, cum ar fi "Excelsior" (1884) și "Poesii" (1902), sunt considerate opere remarcabile ale literaturii române și au influențat generații de poeți ulteriori. De asemenea, a scris romane, precum Thalassa! (1892), și piese de teatru - "Iades" (1880), "Uncheasul Saracie" (1893) si Moartea lui Dante Alighieri (1916).
Macedonski este unul dintre puținii autori români de rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris celebrele cicluri Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).
Controverse și critici literare
Stilul și conținutul operei lui Alexandru Macedonski au stârnit numeroase controverse în timpul vieții sale. El a fost criticat pentru atitudinea sa provocatoare, excentricitățile sale și pentru că a respins convențiile literare tradiționale. Cu toate acestea, este recunoscut ca unul dintre cei mai talentați și originali poeți români.
Contribuția la modernizarea limbii române
Alexandru Macedonski a susținut modernizarea limbii române, promovând folosirea unui limbaj expresiv și nonconformist în literatură. El a introdus cuvinte și expresii neobișnuite în poezia sa, contribuind astfel la dezvoltarea și îmbogățirea limbii.
Alexandru Macedonski a încetat din viață la 24 noiembrie 1920, iar în 27 noiembrie 1920 a fost înmormântat în cimitirul Bellu din București. În anul 2006, Alexandru Macedonski a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Poezii de Alexandru Macedonski
Noaptea de decembrie
Pustie si albă e camera moartă…
Si focul sub vatră se stinge scrumit…--
Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
Si nici o schinteie în ochiu-adormit.
Pustie si albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit…--,
E-n negura noptii un alb monolit…
Si luna priveste cu ochiu-otelit.
Nămetii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună --
Chiar alba odaie în noapte-a murit…--
Făptura de humă de mult a pierit.
E moartă odaia, si mort e poetul…--
În zare, lupi groaznici s-aud, răgusit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbusit…
Iar crivătul tipă… -- dar el ce-a gresit?
Un haos urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare si-n gându-i, si-afară,
Si luna e rece în el, si pe cer…
Si bezna lungeste o strasnică gheară,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…
Si luna e rece în el, si pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeste…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe cos izbucneste,
Se urcă, palpită, trosneste, vorbeste…
-- "Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"
Si flacăra spune: "Aduc inspirarea…
Ascultă, si cântă, si tânăr refii…--
În slava-nvierei îneaca oftarea…
Avut si puternic emir voi să fii".
Si flacăra spune: "Aduc inspirarea"
Si-n albă odaie aleargă vibrarea.
Răstristea zăpezei de-afară dispare…
Deasupră-i e aur, si aur e-n zare,--
Si iată-l emirul orasului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul…--
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuante, ce-n umbră, încet, vestejesc…--
Havuzele cânta… -- voci limpezi soptesc…
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.
Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oteluri cumplite --
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si ochi împrejuru-i -- ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben si roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, si rai de grădini,
Argint de izvoare, si zare-aurită --
Bagdadul, poiana de roze si crini --
Djamii -- minarete -- si cer ce palpită.
Si el e emirul, si toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Si-n fata dorintei -- ce este -- dispare --
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre Meka-l răpeste credinta -- vointa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea -- tot sufletu-i vrea --
Din tălpli până-n crestet îi cere fiinta.
Dar Meka e-n zarea de flăcari -- departe --
De ea o pustie imensă-l desparte
Si pradă pustiei câti oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare --
Si dulce eviata în rozul Bagdad.
Si dulce e viata în săli de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
În vie lumina tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.
Dar iată si ziua când robii si-armeaza…
Cămile găteste, si negrii-armăsari,
Convoiul se-nsira -- în zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, -- multimea-l urmează
Spre porti năpustita cu mici si cu mari.
Si el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul în roza idilă…
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…
Si lacrima, clară, luceste si pică…
Din apa fântânei pe care o stie
În urma, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfasoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, să-si alinte blondetea în ea --
Si-ntreagă, fântâna, e tot cum o stie.
E tot cum o stie, -- dar searbăd la fată,
Sub magica-i umbră, un om se răsfată…
Mai slut e ca iadul, zdrentăros, si pocit,
Hoit jalnic de bube -- de drum prăfuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.
De nume-l întreaba emirul, deodată,
Si-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
-- La Meka plecat-am a merge si eu…
-- La Meka?… La Meka?… si vocea ciudată:
-- La Meka! La Meka! răsuna mereu.
Si pleacă drumetul pe-un drum ce coteste…
Pocit, schiop si searbăd, abia se târăste…
Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi serpuieste,
O tânără umbră de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult.
Iar el, el emirul,de-asrmenea pleacă --
Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nsiră cămile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere
Mai sters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă…
Si el naintează -- si calea e dreaptă --
E dreaptă -- tot dreaptă -- dar zilele curg,
Si foc e în aer, în zori, si-n amurg --
Si el naintează -- dar zilele curg.
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Si el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o năluca de sânge -- în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nesip, si deasupra, cer rosu -- si-atât. --
Si toti naintează sub flăcări de soare.
Si tot fără margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arată orasul preasfânt --
Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,
Si n-o-nviorează suflare de vânt --
Luceste, vibrează, si-ntruna se-ntinde.
Abia ici si colo, găsesc, câteodată,
Verdeată de oază cu dor asteptată…
Săgeată, aleargă cal alb si cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată si ele,
La cântecul apei se fac usurele…
Izvor sau citerna în clipa le scurg --
Dar chinul reîncepe -- si zilele curg.
Si tot nu s-arată năluca sublima…
Si apa, în foale, descreste mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, si mai greu…
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mândre cămile.
Si tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăisti se sfârsesc…
Prădalnice zboruri de paseri sosesc…
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc --
Si tot nu s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e încă,
Si vine si ziua cumplită, când el,
Rămas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adâncă… --
Când setea, când foamea --, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-otel.
Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac rosi movile.
Nainte -- în laturi -- napoi -- peste tot.,
Oribil palpită aceeasi culoare…
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot --
Tot rosu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.
Si foamea se face mai mare -- mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… -- ochii sunt demoni cumpliti…
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti… --
Bat tâmplele… -- ochii sunt demoni cumpliti.
Abia păseste camila ce-l poarta…
Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă… --
Dar iată… -- părere să fie, sau ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceste… -- Emirul puterea si-o strânge…--
Chiar portile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri, aleargă -- aleargă,
Si albele ziduri, lucesc -- strălucesc, --
Dar Meka începe si dânsa să meargă
Cu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc,
Si albele ziduri, lucesc -- strălucesc!
Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbeste să-l ducă…
Dar visu-i nu este un vis omenesc --
Si poamele de-aur lucesc -- strălucesc --
Iar alba cetatea rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot către ele s-ajungă zoreste,
Cu toate că stie prea bine că-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.
Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufasă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka -- tot visul tintit,
Si vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă…
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă…
Si-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit --
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă…
Si moare emirul sub jarul pustiei --
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Si frigul se face un brici de otel…
Dar luna cea rece, s-acea dusmănie
De lupi care urlă -- s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..
Murit-a emirul sub jarul pustiei.
Descoperă și cele mai frumoase poezii de George Topârceanu.
Rondelul rozelor ce mor
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine --
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, si mor si-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor… --
E vremea rozelor ce mor.
Rondelul rozelor de august
Mai sunt incă roze, -- mai sunt,
Si tot parfumate si ele
Asa cum au fost si acele
Când ceru-l credeam pe pământ.
Pe-atunci eram falnic avânt…
Priveam, dintre oameni, spre stele; -
Mai sunt incă roze -- mai sunt,
Si tot parfumate si ele.
Zadarnic al vietei cuvânt
A stins bucuriile mele,
Mereu când zâmbesc uit, si cânt,
In ciuda cercărilor grele,
Mai sunt incă roze, -- mai sunt.
Rondelul lunei
Desi pe cer e-aceeasi luna-
Dar unde e cea de-altadata
Minciuna vietei ce mă-mbata-
E azi o altfel de minciuna.
Ca si atunci, duios rasuna
Cavale-n noaptea instelata,
Si-n cer zambeste-aceeasi luna-
Dar unde e cea de-altadata?
A ei lumina argintata
Cu roze albe mă-ncununa,
Si canta tot pe vechea struna,
Dar pentru mine e schimbata,
Desi pe cer e-aceeasi luna.
Rondelul de aur
Caldura de aur topit,
Si pulbere de-aur pe grane,
Ciobani si oi de-aur la stane,
Si aur pe flori risipit.
In toti, si în tot, potopit,
El bate din aripi pagane.
Caldura de aur topit,
Si pulbere de-aur pe grane.
De-al soarelui jar cotropit,
Pamantul, sub vraja, ramane,
Si orice femei se fac zane,
Cu suflet din flacari rapit-
Caldura de aur topit.
Rondelul crinilor
In crini e betia cea rara:
Sunt albi, delicati, subtiratici.-
Potirele lor au fanatici-
Argint din a soarelui para.
Desi, când atinsi sunt de vara,
Mor palcuri sau mor singuratici,
In crini e betia cea rara:
Sunt albi, delicati, subtiratici.
In moartele vremi, mă-mbatara,
Când fragezi, si primavarateci,
In ei mă sorbira, extatici,
Si pe aripi de rai mă purtara
In crini e betia cea rară
Rondelul orașului din Indii
Spart a fost orasul mare
De a vremei vitregie:
Peste moarta galagie
Cresc copacii pana-n zare.
S-a uitat ce-a fost urgie,
Ce-a fost fala si-naltare:
Spart a fost orasul mare
De a vremei vitregie.
Intr-a soarelui magie
Stralucesc porfiruri rare,
Urme sterse tot mai tare
Din stravechea energie…-
Spart a fost orasul mare.
