Porția de carte. Fantome de epocă/ Doamne antice, dar nu bătrâne
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În fiecare săptămână, Libertatea vă prezintă o rubrică dedicată cititorilor, cu două apariții dintre cele mai noi și mai incitante ale editurilor din România.
Cuprins:
Cartea cu stafii – Zece povestiri (Henry James, Editura Corint)
Poveștile de groază ale lui Henry James nu sunt dintre acelea care te împing să mergi la culcare cu lumina aprinsă. În ele e o frică mult mai elegantă și mai rafinată – cea care te face să vezi că stafiile sale sunt mult mai umane decât oamenii vii și adevărați.
Volumul tradus de Anca Peiu ne amintește că marile noastre spaime nu vin din dulap sau de sub pat, ci chiar din mintea noastră, luând forma răzbunării, a invidiei, a geloziei.
Henry James alege să ne sperie într-un fel discret, construind fiecare povestire lent, dând atenție naturii umane în cele mai mici detalii. Nu ne aduce zăngănit de lanțuri și nici monștri cu colți însângerați. La James, groaza poartă mănuși de catifea, își bea negreșit ceaiul la ora cinci și te privește fix din colțul unei camere luminate de sfeșnice. James, cel ce leagă literatura americană de cea britanică, explică în acest volum de ce poate fi considerat, fără îndoială, părintele „ghost story”-ului psihologic.
În povestirile sale, groaza e la mansardă (la propriu și la figurat). James nu bagă frica în oasele cititorilor de-a dreptul, ci ne servește o atmosferă densă ca o ceață londoneză, unde vălul dintre realitate și nebunie e atât de subțire, încât poți trece dincolo de el fără să-ți dai seama.
Stilul este unul inconfundabil - frazele lui James sunt lungi, sinuoase, pline de nuanțe. Fantomele lui nu sunt mereu spirite ale morților; uneori sunt regrete, obsesii sau versiuni ale noastre care n-au apucat să prindă viață. Cele zece povestiri sunt un semnal că lumea e plină de prezențe pe care nu le vedem, dar pe care le simțim în ceafă ca pe o răsuflare rece: suntem mereu sub semnul trăirilor noastre cele mai ascunse, de care ne e rușine sau de care suntem prea mândri ca să le lăsăm să răzbată la suprafață. Acel „banal învăluit în straniu” despre care vorbește, în cunoștință de cauză, scriitoarea Virginia Woolf.
E genul de lectură care cere un fotoliu comod și o minte dispusă să se piardă pe coridoarele întunecate ale unor conace unde trecutul refuză să rămână îngropat. Și genul de lectură care te face să înțelegi de ce clasicii rămân relevanți și în epoca ecranelor luminoase – Henry James ne bântuie aici și acum cu cea mai rafinată formă de neliniște literară.
21 de femei din Roma antică (Emma Southon, Editura Nemira, colecția Raftul Roz)
Dacă ați crezut vreodată că istoria Romei s-a clădit doar din perspectiva bărbaților în togă care populau Senatul și se înjunghiau pe la spate pentru putere, e momentul să aflăm că femeile au avut o contribuție extrem de importantă la ridicarea marelui imperiu al Antichității.
Cartea de față, tradusă de Smaranda Nistor, este o incursiune acidă, feministă și extrem de vie în universul feminin al unor vremuri de mult trecute, care au lăsat însă până în secolul al XXI-lea o mulțime de semne că doamnele vremii aveau ceva de spus, într-o sumedenie de domenii.
Autoarea Emma Southon nu e vreun istoric plictisitor de la facultate care vorbește despre ani și bătălii. E o voce proaspătă, care pledează pentru spiritul femeilor de odinioară și ne explică că femeile din Roma nu stăteau doar la războiul de țesut, așteptându-și soții să se întoarcă de la război. Ele otrăveau, conduceau, iubeau, scriau poezie și, uneori, incendiau tot ce le ieșea în față dacă lucrurile nu ieșeau așa cum doreau ele.
Ca să uităm imaginea femeii supuse, Southon ne prezintă un șir întreg de eroine din vremurile vechii Rome: de la regine războinice și vestale cu secrete întunecate până la femei de rând a căror singură vină a fost că au vrut să fie libere într-o lume construită a bărbaților.
Livia, Agrippina, Sulpicia, Oppia sau Iulia Felix. Toate au existat odinioară, cu mult înaintea vremurilor pe care le trăim. Și toate au avut ambiții pe care le-au dus la îndeplinire în mod sângeros sau și-au exercitat forța vitală în domenii cum ar fi afacerile, poezia sau politica.
Cartea de la Nemira poate fi luată și drept o lecție de reziliență. Într-o societate unde femeile nici măcar nu aveau nume proprii (erau doar variante feminine ale numelui tatălui), cele 21 de protagoniste au reușit să-și lase amprenta, chiar dacă istoria oficială a încercat să le șteargă din manuale.
Este și o carte despre supraviețuire într-un sistem care voia ca femeile să fie invizibile. Emma Southon scrie cu o energie contagioasă, reușind să facă istoria Romei palpitantă și plină de substanță - „Raftul Roz” e o colecție inteligentă, curajoasă și necesară în peisajul publicistic de azi.
