Recomandările culturale ale săptămânii. De la filmul cu violență ca-n cartierele noastre în anii ’90 la spectacolul despre adolescenți și sexualitate
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Din meniul săptămânii: romanele românești contemporane cu imaginație și umor, filmul cu violență ca-n cartierele noastre în anii ’90, spectacolul despre adolescenți și sexualitate și podcastul despre cum muncesc mamele.
Cuprins:
În pauzele dintre ce auzim sau ce vedem, ne întrebăm cum creștem și cum ne împăcăm cu lucrurile care ne pun piedică, fie că vin din noi sau din afara noastră.
Carte: Romane românești contemporane
Dacă aveți chef de autori români contemporani și nu știți cu cine să începeți sau ce să mai citiți, încercați-l pe Tudor Ganea. Are imaginație, umor și-un stil deloc pretențios, pe care-l apreciez foarte tare în marea de autori concentrați prea mult pe sine. Are 35 de ani și e arhitect. A publicat trei romane: Cazemata (2016), Miere (2017) și Porci (2018), toate la editura Polirom. Cazemata și Miere sunt în stilul realism magic, Porci e o distopie etno.
Dintre toate, Cazemata e preferata mea. Mi-au plăcut forța și siguranța autorului (nici nu zici că-i un debut), naturalețea limbajului (sunt niște personaje care chiar vorbesc ca-n cartiere), stilistica (imagini și emoții expresive construite bine din cuvinte), plus topografiile reale (Constanța, Brăila, Dunărea, Delta, Marea Neagră) pe care le transformă prin imaginație astfel încât să te surprindă cu neașteptatul, dar să-ți lase și o bucată de familiaritate, care să-ți trezească amintiri și emoții.
Cel mai recent publicat, Porci, e o distopie etno. Gândiți-vă la călușari cu drone, care-s un fel de gardieni ai viitorului, și la porci clonați pentru organe de transplant la oameni. E o carte care nu se ia prea tare-n serios și se distrează luând niște teme din viețile noastre de-acum (sunt și niște referințe la "ciuma roșie", da) și ducându-le-n niște direcții despre care-ți vine să zici că-s aberante, dar îți dai seama că nu e chiar așa de deplasat.
Film: Violența și oamenii
O mică stațiune în ruină, undeva pe o coastă italienească. Marcello, un ins firav și blând, își vede de viața lui măruntă: tunde și are grijă de câinii localnicilor, joacă fotbal cu vecinii de cartier, mai vinde câte-un gram de cocaină pentru un ban în plus și visează s-o ducă pe fiică-sa în vacanțe prin țări exotice.
Peticeala pe care o folosește să pară că-și ține viața la un loc se duce naibii când apare Simone, un bătăuș abia ieșit din pușcărie. De-aici începe un duet strâns între Simone, golanul cartierului, și Marcello, tipul supus, care nu deranjează pe nimeni. Cel slab și cel puternic, povestea clasică. Doar că, la fel ca-n viață, oamenii nu sunt exclusiv buni și exclusiv răi, ci se-amestecă în diverse grade de moralitate.
Marcello ajunge să facă niște lucruri nasoale, apoi își caută răzbunarea. Cam ăsta e, pe scurt, Dogman (Frizerul de câini), cel mai recent film al lui Matteo Garrone, regizorul faimos pentru Gomorra, filmul ăla cu mafia napoletană. Și de data asta, s-a inspirat din fapte reale: o crimă faimoasă din Italia anilor ’80, comisă de Er Canaro, un frizer de câini dependent de cocaină.
Dogman e un film-portret care vrea să înțeleagă ce se întâmplă cu omul într-o lume agresivă (mi-a amintit un pic de atmosfera în cartierele noastre prin anii ’90).
Marcello Fonte, care-l joacă pe Marcello din film, e așa de bun că și haterii filmului îl laudă, plus că a luat și premiu la Cannesul de anul trecut. E foarte expresiv. Ochii, micile zvâcniri de obraz, umerii picați, mersul sincopat. Constant, îl simți mic, derutat și disperat să se prindă cu mâinile de ceva cu care să se tragă la mal.
În scena de final, cu ochii lui Marcello în prim-plan, în care toate stările astea culminează, actorul ți le pasează ție, spectatorul. Nu-ți rămâne decât să te gândești. Cum faci față violenței? Există o variantă corectă?
A intrat în toate cinematografele, inclusiv cele din mall-uri. Câteva date și bilete online, pe eventbook.ro.
Teatru: Cum ne împăcăm cu sexualitatea
Deșteptarea primăverii e o piesă de teatru scrisă de un neamț, Frank Wedekind, în 1890. Adică acum 129 de ani. Te-ai aștepta să sune ca într-o altă limbă, când auzi personajele vorbind să ți se pară că asculți indivizi de pe altă planetă. Dar textul se simte natural, chiar și-acum, în 2019. Și asta e partea înspăimântătoare.
Sigur, limbajul e învechit și multe expresii sunt caraghioase, ba chiar se poate să zgârie timpanul cu nepotrivirea lor, dar ideile puse pe masă și întâmplările pot fi de-acum.
Ar putea să fie un text scris de un dramaturg contemporan după ce iese de la o dezbatere cu liceeni, profesori și părinți despre introducerea educației sexuale în orar. Sau ai putea să auzi discursuri similare în tramvai, la masa de Paște sau într-o știre la televizor. Piesa e despre frica de sine și de propriul corp, dar și despre înăbușirea spiritului critic.
De-a lungul timpului, s-a montat de puține ori. Și pentru că e un text greoi, dar mai ales pentru că-i incomod (a și fost cenzurat de multe ori). Cel mai recent a fost montat la Teatrul Mic, de regizorul Vlad Cristache. I-a ieșit natural și imposibil de ignorat.
Tot el semnează și scenografia, care-i ca un personaj, doar că n-are replici. Spectacolul are muzică originală, compusă de Daniel Rocca și e interpretată live, pe scenă, de Trupa Firma. Dintre actori, majoritatea tineri, din trupa nouă a teatrului, Silvana Mihai și Rareș Florin Stoica sunt foarte buni.
Următoarele reprezentații la care mai sunt locuri sunt pe 2 și 3 martie. Biletele sunt 35 de lei. Aveți grijă că se vând repede. Detalii, pe teatrulmic.ro.
Podcast: Mamele și munca
Podcasturile sunt acele emisiuni ca la radio, doar că le asculți pe net când și cum vrei tu. Pe-afară, își trăiesc epoca de glorie. La noi, am depășit etapa de încercări și avem deja câteva zeci de producții și un public tot mai mare. Dintre toți producătorii de podcasturi, cei de la DOR (Decât o Revistă) rămân cei mai importanți. Au fost printre primii, au investit devotament și seriozitate. Au deja patru producții: Pe bune (despre oamenii din industriile creative), Satul Mădălinei (despre sărăcie), mame și Răzleții (despre adolescenți).
Podcastul mame a fost lansat în martie 2018 și are deja 18 episoade. E făcut de Oana Sandu și Ana Ciobanu, amândouă reportere cu experiență. E despre "cum ne creștem copiii când muncim și cum muncim când creștem copii", cum le place lor să spună. Partea tare e că nu-i doar pentru femeile care au copii, ci și pentru acelea dintre noi care n-am ajuns acolo, poate nici n-o să ajungem, dar care ne gândim la ce înseamnă să ai un copil. Ce fel de mamă vrei să fii, cum ți-ai educa copilul și ce i-ai transmite, cum ți-ai trăi viața, cum ar arăta raportul tău de muncă-maternitate. E mai mult despre valorile pe care vrem să le transmitem și despre alegerile pe care le facem cu gândul la mai binele lor, al copiilor.
Unul dintre episoadele mele preferate e cel cu Elena Vlădăreanu, poetă. Mi s-a înfipt în creier observația Elenei că generațiile noi pot să își exprime iubirea fără jenă, ba chiar sunt încurajate să facă asta, pe când părinții noștri nu aveau acest exercițiu și au fost nevoiți să învețe că nu e nimic rușinos în a spune "te iubesc". Elena are o minte brici și umor, ceea ce face conversația să curgă ușor, chiar dacă lucrurile spuse sunt, uneori, grele. Și încă ceva: poate-i citiți și poeziile, sunt o formă de feminitate de 2019, fără vrăjeală.
Foto principală: scenă din piesa de teatru "Deșteptarea primăverii"
