Recomandările culturale ale săptămânii. Dana Rogoz și Marian Râlea, împreună într-un spectacol despre iubire și grijă, și „Învățare” („Educated”), cea mai discutată carte din ultima vreme
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De data asta, v-am pregătit cartea „Învățare” a Tarei Westover, spectacolul „Proof” de la unteatru cu Dana Rogoz și Marian Râlea reuniți, expoziția World Press Photo Romania și un video despre gastrodiplomație.
Cuprins:
CARTE: „Învățare” („Educated”), Tara Westover, Editura Publica
Să înveți să vezi lumea cu propriii ochi
Una dintre cele mai discutate cărți de anul trecut a fost „Educated” a americanei Tara Westover. Cap de listă în aproape toate topurile de cele mai bune cărți din 2018, recomandată intens și de Bill Gates, și de Barack Obama. De curând, a ieșit și ediția tradusă în limba română, “Învățare”, la Editura Publica. Costă 55 de lei pe publica.ro.
Pe scurt, e autobiografia Tarei, fata care-a crescut în munții din Idaho, într-o familie mormonă fundamentalistă, alături de alți șase frați. Tatăl ei credea că statul vrea să-i distrugă, mama ei nu credea în medicamente și pregătea tincturi din plante pentru orice, fratele ei era violent. A crescut pregătindu-se pentru sfârșitul iminent al lumii, într-un mediu izolat și toxic.
Prima oară când a mers la o școală, a fost direct la facultate, împotriva voinței familiei sale. După multă muncă, a ajuns doctorand la Cambridge.
Cartea poate să fie citită în mai multe feluri. Unii văd în ea un comentariu social și politic, mai ales despre viața contemporană în State și în lume. Mai precis, polarizarea între cei foarte săraci și cei foarte bogați, diferențele dintre democrați și republicani (conservatori), care la noi s-ar traduce între democrați și pesediști.
Mai e și despre felul prost în care se face educația mai ales în zonele rurale. Asta, din nou, se aplică și la noi. Diferența e că americanii fac homeschooling - în memoriile Tarei, din motive religioase -, în timp ce la noi, mulți copii nu merg la școală pentru că tre’ să-și ajute părinții cu munca sau pentru că părinții n-au bani să-i trimită la școală.
Cred că americanii se mai regăsesc și-n morala (ca un substrat, nu e declarativ în carte) că, dacă muncești mult-mult, poți obține orice, indiferent de condițiile de la care pornești. Noi, ca europeni și, mai ales, ca români, nu avem optimismul ăsta, suntem mai pesimiști sau mai fataliști.
A doua cheie în care poți citi cartea, și cea în care mă regăsesc și eu, e să vezi în ea o analiză a relațiilor umane, în special, a relațiilor dintr-o familie.
Cartea pornește de la o analiză aproape clinică. Tara povestește, cu toată precizia de care e în stare, cea mai mare parte din copilăria și adolescența ei, concentrându-se la anumite episoade importante și relevante pentru dinamica relațiilor din familia lor. Încearcă să spună cât mai imparțial ce s-a întâmplat. Ai senzația că scrie mai degrabă un reportaj, nu propriile memorii. De-asta am abandonat (temporar) cartea la jumătate și de-asta cred că mulți îi reproșează că pare ficțiune, că nu e credibil ce povestește, din cauza detașării ei din prima parte. După o vreme, când am reluat lectura, am descoperit că Tara încerca să separe faptele de emoție ca să ne fie totul cât mai clar - și ei, în primul rând, ca proces terapeutic de înțelegere și de reconstruire a poveștii sale, dar și nouă.
A doua parte devine foarte intimă. Ne dă voie să simțim ce-a simțit, să trecem alături de ea prin procesul personal de înțelegere a experiențelor prin care a trecut pentru a ajunge la vindecare, în timp ce descoperă lumea cu propriii ochi și se ridică pe picioarele ei. În final, Tara învață să vadă, să înțeleagă și, mai ales, să gândească cu capul ei.
TEATRU: „Proof”, unteatru București, regia Andrei și Andreea Grosu
Ce facem cu moștenirile
Andrei și Andreea Grosu au spectacol nou, chiar la ei acasă, la unteatru. Se numește „Proof” și îi aduce pe aceeași scenă pe Dana Rogoz și Marian Râlea, cuplul Abramburica și Magicianul pe care atâtea generații l-au iubit.
Spectacolul are la bază un text scris de americanul David Auburn, pentru care a luat Premiul Pulitzer pentru dramaturgie în 2001. Te uiți la un spectacol, dar uneori ai senzația că te uiți la un film: mult suspans, salturi în timp și secvențe cu stop-cadru, ca-n filme, doar că sunt cu gânduri și emoții, nu cu imagini. E un exemplu foarte bun de acel stil de-a spune povești pe care-l au americanii: dinamic, care nu te lasă pasiv, ci te implică cu toată atenția și sufletul în poveste.
Un text, oricât de foarte bun, e aproape inutil fără actori foarte buni. Și aici cei patru - Dana Rogoz, Marian Râlea, Ionuț Vișan și Florentina Țilea - merită toate felicitările. Primii doi fac un cuplu fiică-tată așa de natural, ca-n viață, că nici nu-ți dai seama când te-ai identificat cu ei. Marian Râlea e tatăl matematician, Dana Rogoz e fiica lui cea mică, care renunță la studii pentru a-l îngriji, Florentina Țilea e fata cea mare, care, deși pare că pleacă, lucrează tot pentru ei, să le trimită bani. Ionuț Vișan e încercarea fetei celei mici la o nouă apropiere și, poate, iubire. Dacă voiați s-o vedeți pe Dana Rogoz într-un rol foarte bun, în care să-și pună tot talentul pe masă, ăsta e.
Sunt mai multe fire din poveste pe care poate să meargă fiecare dintre noi, în funcție de propriul bagaj și ce-l atrage mai mult. E și povestea moștenirilor pe care le primim de la părinții noștri. Și cele genetice, dar și cele care țin mai mult de așteptările pe care le avem de la noi înșine - ce înseamnă să fii valoros, să reușești. La un moment dat, tatăl spune că facem copii ca să ne depășească sau să ne continue munca.
Pentru unii copii, misiunea asta se poate transforma foarte ușor în presiune și sursă de frustrări. Când tatăl tău e la un nivel deja înalt, tu, copilul, nu doar că trebuie să te chinuiești să-l ajungi din urmă, dar îți dai seama că se și așteaptă de la tine să-l depășești. Dacă nu faci asta, alternativa e să crești în umbra lui. Îți convine?
Mai e și un spectacol despre depresie și cum mai degrabă nu știm să vorbim despre cum ne simțim. Spunem că suntem bine numai ca să nu intrăm în detalii despre cât de rău suntem. Ne spunem că o să fie bine chiar atunci când ne e cel mai rău și chiar nu știm cum o să ne fie, dar măcar încercăm să ne păstrăm speranța.
Următoarele reprezentații sunt pe 22 mai, de la ora 19.00, și pe 28 mai, de la 20.00. Biletele costă 45 de lei și se găsesc pe www.unteatru.ro/bilete.
FOTOJURNALISM: Expoziția World Press Photo, Muzeul Național de Artă
Cele mai bune proiecte de foto jurnalism de anul trecut
S-a deschis ediția World Press Photo din acest an. Expoziția include proiectele de fotojurnalism care au câștigat sau au fost nominalizate la premiile World Press Photo, evenimentul care alege cele mai bune proiecte de fotojurnalism din lume. Chiar dacă ați văzut pe net câștigătorii, eu zic să mergeți. E altă experiență să vezi fotografiile mari, într-o secvență gândită de organizatori, care ajută să simți lucrurile mai bine.
Printre proiectele de anul ăsta, printre preferatele mele sunt cele din pozele de mai jos, plus cel al Luisei Dörr, de care v-am povestit acum câteva ediții, și proiectul lui Finbarr O’Reilly, fotojurnalist care-a fost la o ediție trecută a conferinței The Power Storytelling.
Se vizitează la Muzeul Național de Artă, intrarea din strada Știrbei Vodă, de miercuri până duminică între 10.00 și 18.00. Ține până pe 26 mai, iar biletul costă 10 lei. După București, expoziția merge și la Timișoara, apoi la Cluj-Napoca. Puteți să vedeți update-uri pe pagina de Facebook World Press Photo Romania.
VIDEO: Gastrodiplomația, Quartz pe Youtube
Politică prin mâncare
Poate ați observat că, în ultima vreme, mâncarea thailandeză este foarte populară. Sigur, are legătură și cu faptul că Thailanda a devenit foarte populară printre călători care, la întoarcere, își doresc să retrăiască momentele frumoase din călătorie și, prin mâncarea (aproape) ca acolo, pot să facă asta de câte ori vor ei. Dar trebuie să aibă unde să găsească mâncare thailandeză în orașul lor. Aici intervine adevăratul motiv care-a făcut mâncarea thailandeză așa de populară.
Guvernul thailandez are un program prin care subvenționează restaurantele thailandeze deschise oriunde în lume. Celor care deschid restaurante cu mâncare autentic thailandeză, în afară de bani, le mai oferă și tot felul de resurse de promovare. Treaba asta se numește gastrodiplomație și e un fel de soft diplomacy, adică acele acțiuni fără miză politică majoră sau evidentă prin care o țară-și construiește condițiile prin care să fie percepută mai bine în lume.
Coreea și Japonia mai fac gastrodiplomație. Mai sunt și alții, dar pentru asta mai bine vedeți tot videoclipul de la Quartz (căutați Foodie culture is now part of foreign policy - It’s Gastrodiplomacy pe YouTube).
