Recomandările culturale ale săptămânii. De la “Touch me not”, filmul care te invită să te gândești la intimitate, la Falleras, tradiția spaniolă devenită industrie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Săptămâna asta avem filmul-colaborare “Touch me not”, spectacolul de teatru despre o mamă ca o gaură neagră, cartea unui neurolog despre ce e aia umanitate și proiectul foto despre o tradiție spaniolă devenită industrie.
Cuprins:
Film: "Nu mă atinge-mă" ("Touch me not"), regia Adina Pintilie, cinematografele din țară
Despre intimitate, cât e dispus fiecare
O să încep cu ce nu e “Nu mă atinge-mă” (“Touch me not”), filmul Adinei Pintilie, premiat cu Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 2018, care-a avut premiera românească la TIFF-ul din Cluj-Napoca acum aproape un an (fără câteva luni) și care-a ajuns, în sfârșit, și în cinematografele noastre. Așadar, “Nu mă atinge-mă” nu e un film despre sex. Nu e un film despre dizabilități. Nu e un film despre “ciudați”. Nu e un film care caută șocul.
E un film despre intimitate și drumul alambicat - că ni-l complicăm singuri, sau ne mai ajută și mediul în care trăim - până la a ne cunoaște sinele și a face pace cu el.
Laura, Tómas, Christian și Grit, Hanna și Adina încearcă să-și înțeleagă emoțiile, exprimate sau reprimate, prin tot felul de metode, de la ateliere cu oameni necunoscuți la introspecție. Drumurile lor sunt individuale, dar uneori se mai și intersectează, că, așa cum nu putem trăi izolați, nici în munca asta de autodescoperire nu putem să ducem singuri totul.
Chestionează frici - de a fi judecați, de a fi inadecvați în lume, de propria furie, de apropiere -, chestionează bagajul emoțional și reflexele pe care le moștenim din relații mai vechi, inclusiv cele cu părinții noștri. Apropo, una dintre părțile mele preferate din film e relația Laurei cu tatăl ei, pe moarte, într-un spital, în oglindă cu relația Adinei cu mama sa, prezentă doar ca sugestie, la capătul celălalt al monologului fiicei.
Și mai e ceva: un film-colaborare. Dacă nu contribui cu o parte din tine, dacă nu-l lași să ajungă la partea ta cea mai intimă, acolo unde stau fricile, frustrările și slăbiciunile, nu ai cum să-l simți. Și asta e esențial pentru relația ta cu el, pentru că e un film mai întâi de simțit și apoi de gândit.
Găsiți bilete pe eventbook.ro la cinematografele din toată țara. În București, va fi proiectat pe 24 martie, de la 14.30, la Cinemateca Eforie în cadrul festivalului One World Romania.
Teatru: Ținutul din miezul verii, Teatrul Mic, regia Vlad Massaci
Succesiunea între generații într-o familie normală, nu regală
Un tată moare pe neașteptate. Fetele lui, cele trei surori, se întorc acasă, cu tot cu familie, secretele și disfuncționalitățile lor peticite pe ici, pe colo să mai țină o vreme. Le așteaptă o mamă ca o gaură neagră, care absoarbe și devorează tot ce ajunge în preajma ei - iubiri, energii, atenție. Astea sunt datele problemei în spectacolul Ținutul din miezul verii de la Teatrul Mic, regizat de Vlad Massaci, cu decor, costume și light design de scenografa Iuliana Vîlsan.
Textul, scris de Tracy Letts, un actor american, e foarte bun. A luat și Pulitzer pentru dramaturgie în 2008. E direct, fără alambicări inutile, foarte bine structurat, cu suspans și surprize, tot ce trebuie.
Și actorii sunt foarte buni. Mama e Rodica Negrea, pe care poate ați mai văzut-o în filme românești, de la recentul “Moon Hotel Kabul” la serialul “Atletico Textila”. Are o forță care te ia în vârtejul de emoții de pe scenă, nu-ți dă voie să rămâi doar un voyeur. Forța ei se hrănește și funcționează doar în relație cu a celorlalți.
Andreea Grămoșteanu și Mihai Călin sunt cuplul principal, mai sunt și Diana Cavallioti și Cuzin Toma, Ionuț Vișan și Silvana Mihaii. Mi-a plăcut foarte mult Andreea Grămoșteanu în rolul de sora mai mare care trebuie să preia mandatul de matriarhă a familiei și care se luptă să se facă respectată de ceilalți, din rândul cărora se ridică. Ne dăm seama că nu doar în familiile regale se face succesiunea între generații.
Următoarea reprezentație, la care încă mai sunt vreo zece bilete disponibile (adică grăbiți-vă) e pe 11 aprilie, de la 18.30. Costă 40 de lei și le găsiți pe teatrulmic.ro.
Carte: Omul care își confunda soția cu o pălărie, Oliver Sacks, Editura Humanitas
Din ce e făcut sinele
Un bărbat cu o boală care îl făcuse să-și piardă memoria, inventa identități și povești de fiecare dată când vorbea cu cineva. Lumea lui interioară și, odată cu ea, sinele, dispăruseră. Existența lui (în cazul ăsta, putem să o mai numim viață?) se împărțea în două: una zbuciumată, în prezența altor oameni, și una liniștită, când stătea singur în grădină. Drama lui era că nu mai putea exista în relație cu oamenii.
El e unul dintre pacienții lui Oliver Sacks și protagoniștii colecției de povestiri “Omul care își confunda soția cu o pălărie”, apărută la Editura Humanitas, pe care-am găsit-o cel mai ieftin la 29 de lei, pe carturesti.ro.
Oliver Sacks a fost un neurolog care și-a făcut meseria în New York din anii ’60 până în 2000; a murit în 2015. A scris cărți, articole științifice și articole pentru publicul larg (în New York Times sau The New Yorker). În curând, o să apară o nouă colecție de eseuri numită “Everything in Its Place”, din care revista The New Yorker a publicat două. Căutați articolul The Machine Stops.
În colecția de față, autorul vorbește despre cazurile unor pacienți de-ai săi, pe care le pune în perspectivă filosofică și psihologică, dar mai ales umană. Apropo de cazul de care ziceam la început, marea dilemă a lui Sacks (transferată și la tine, ca cititor) e dacă domnul respectiv mai are suflet sau nu în condițiile în care memoria și sinele (par că) au dispărut.
Fotografie: Fallera, Luisa Dörr, thestoryinstitute.com
Industrie sau tradiție?
Luisa Dörr e o fotografă din Brazilia care, printre altele, a fotografiat proiectul Firsts, cel făcut de revista TIME despre femei contemporane care-au schimbat mersul lucrurilor. Obișnuiește să fotografieze numai cu telefonul, deși mai face și câte-o excepție. Cum e seria Fallera, cu care a fost nominalizată la ediția de anul acesta a premiilor World Press Photo.
În Valencia, Fallera e o industrie sau o tradiție. Depinde de perspectiva din care privești și de gradul de cinism din sânge. Pe scurt, înseamnă o petrecere anuală, ca o paradă, cu fete în rochii elaborate, din mătase pură, lucrate exclusiv manual, la care se adaugă bijuterii sau accesorii la fel de prețioase. Partea de industrie intervine acolo unde costumele astea, care costă niște mii de euro, se schimbă aproape la câțiva ani, în funcție de modelele impuse subtil de cei implicați în producerea rochiilor, care, evident, caută profit. Dar familiile spaniole cheltuiesc banii ăștia pentru că, pentru mulți, e o tradiție lăsată din generație în generație. Sau pentru că și ei, la rândul lor, vor face profit: Fallera este, din 2016, o parte din patrimoniul UNESCO, iar asta atrage tone de turiști, care înseamnă bani.
Pe Luisa Dörr o găsiți pe luisadorr.com sau pe Instagram. Expoziția cu proiectele incluse în World Press Photo va ajunge în București în luna mai.
