Satul din Munții Cernei cu doar 30 de locuitori la care ajungi urcând pe o scară de salcâm. „E bine că mai vin turiști, să vedem și noi alți oameni”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O sută de metri de trepte din lemn de salcâm, proptite în trupul munților Cernei, și două ore de urcat pe un drum de pădure fac legătura dintre satul Ineleț din județul Caraș-Severin și civilizație. În cătunul cocoțat pe stânci locuiesc câteva zeci de oameni, în case răsfirate pe dealuri. Aici, localnicii se gospodăresc singuri, cultivă roșii, cartofi și ceapă și cresc păsări, porci și vaci botezate după ciocolată.
Cuprins:
Cu un ghiozdan roz în spate și un bidon de plastic tăiat, Alexandru Marinică coboară spre pădure, pe o potecă bătătorită în timp de pașii trecătorilor. Lasă în spate satul, cu biserica veche și cele două-trei case de la marginea lui. Se duce să-și repare mașina, parcată pe marginea șoselei, la 10 kilometri de localitate, lângă o gheretă de stație de autobuz.
„Două ore ați făcut până aici?! Eu fac drumul ăsta la urcare în 45 de minute și la coborâre și mai puțin!”, ne spune bărbatul de 35 de ani, râzând de cum gâfâim după drumul anevoios.
O sută de metri de trepte din lemn
Comuna Cornereva, din județul Caraș-Severin, adună 40 de sate, risipite în munții Cernei, și în jur de 3.000 de suflete. Două dintre cătune, Ineleț și Scărișoara, au în comun accesul pe mai multe rânduri de scări din lemn, legate bine de peretele muntelui chiar de localnici, în urmă cu 50 de ani. La capătul treptelor din lemn de salcâm este Inelețul și ceva mai încolo apare și Scărișoara.
La scara sprijinită de peretele muntelui se ajunge pornind de la Băile Herculane spre Baia de Aramă, vreo 20 de kilometri cu mașina până la ghereta unei stații de autobuz. Mai departe, podul șubred peste râul Cerna duce spre drumul prin pădure, în sus, pe munte.
Scările din lemn de salcâm, despre care sătenii se jură că sunt cele mai rezistente, prinse în piatra muntelui, sunt cea mai rapidă cale de acces către satele Ineleț și Scărișoara. Mai există și un alt drum, dar cu ocol de câteva ore și mult mai anevoios, iar cine nu are cal sau căruță e pierdut.
Așa că sătenii - cei care mai pot - preferă să urce scările și apoi drumul abrupt în sus pe munte, vreo 10 kilometri. Din loc în loc mai sunt bănci din lemn pentru popasul trecătorilor. Este un drum de vreo oră și jumătate, poate mai mult sau mai puțin, calculat după pasul omului și rezistența lui.
„Nu mai pot eu... Numai cu calul e la noi. Dacă nu ai cal.. Eu nu mai am cal, că mi s-a îmbolnăvit și nu am mai putut să-l țin. Mai urcam pe el... Acum mă tot rog de un cumnat al meu când merge la Herculane să merg cu el”, spune Maria Cionca, unul dintre puținii localnici rămași în Ineleț.
„Aici m-am născut, aici am îmbătrânit”
Casa ei se află pe un deal înalt, mult dincolo de bisericuța de la intrarea în Ineleț, elementul principal al comunității. Un dulău lățos, negru, cu mustăți albe păzește stoic curtea mică cu gard șubred, pe care atârnă la uscat un cearșaf.
„Aici m-am născut, aici am crescut, aici am îmbătrânit”, își face rezumatul vieții femeia de 66 de ani.
Maria Cionca locuiește singură. Băiatul îi e plecat la Băile Herculane, oraș aflat la doar câțiva kilometri depărtare, dar la un munte distanță de Ineleț. Are și o fată, e mai jos, în vale, dar stă la casa ei. Nepoata ce o mai vizitează, în rest, casele-s așa de răsfirate, încât nu se vede vecin cu vecin zile întregi.
Sunt oricum puțini: vreo 30 de suflete numără în total satul. Cam tot atâția sunt și mai sus, la Scărișoara.
„Am văcuță, am găini, porc nu am mai putut să țin, că sunt bolnavă și e greu cu el, am avut și oi, capre, vaci câte patru. Dar singură nu mai pot. După ce a murit soțul meu, am ținut, că mi-a fost drag să țin, dar pe urmă n-am mai putut. E bine să ai animale, că ai un lapte, ai o brânză, să nu te duci să cumperi, știți cum îi...”, povestește bătrâna.
Văcuța cu nume de ciocolată
Mai are câteva păsări, o grădină în spatele casei, câțiva pomi fructiferi și o foarte mândră văcuță pe nume Milka, pe care o duce la adăpat pe o cărare îngustă în jos, până la pârâu, unde a montat un jgheab. Apa e rece și dulce la gust.
Inelețul, dar și restul satelor împrăștiate în munții Cernei sunt locuri în care oamenii au învățat să se gospodărească singuri. Cultivă roșii, cartofi, ceapă, au păsări și animale și chiar ferme de apicultură. Mijlocul de transport este calul. Sau mersul pe jos.
Ce nu le dă natura îşi cumpără de la oraş, unde sunt împinși de nevoie. Și urcă o sută de metri pe scări și alte câteva zeci de kilometri pe drum de munte, cu bagajele în spate.
Iarna nu-i ca vara
Când e cald, mai merge cum mai merge, dar când zăpada e până la genunchi, mai greu pe scări. Atunci, oamenii locului iau drumul mai lung, care ocolește câteva ore, cu căruța trasă de cal. Nicio mașină nu a ajuns sus, la Ineleț.
E foarte greu. Astă-iarnă nu a fost zăpadă mare, a fost micuță, dar tot trebuie să ne aprovizionăm de toamna, că aici sunt ierni grele, trebuie să te aprovizionezi cu tot. De la Herculane trebuie să-ți cumperi ulei, orez, făină. Dacă nu te mai poți duce, îți faci pâine.Maria Cionca, localnică:
Primăria îi mai ajută din când în când, aprovizionându-i cu ce au nevoie, dar în mare parte vin donații de la ONG-uri precum FreeMiorița, care a donat în urmă cu câțiva ani calculatoare pentru cei patru copii care mai erau încă atunci în sat, dar și panouri fotovoltaice pentru unitatea de învățământ. Recent, membrii Peluzei Sud Steaua au dus și ei ajutoare oamenilor din Ineleț.
Lună de lună însă, Maria Cionca tot trebuie să coboare în oraș, să-și ia tratamentul. Medic la Ineleț nu există, el și poștașul sunt mai mult musafiri în sat, iar clădirea singurului punct de prim ajutor din localitate stă încuiată.
Niciun copil la școala din Ineleț
La fel și școala, care nu a mai primit elevi de cel puțin trei ani, pentru că nici copii care să învețe acolo nu au mai fost.
Acum sunt doi, ai lui Alexandru Marinică. Fetița lui de 6 ani urmează să înceapă clasa I anul următor. Va fi singura elevă din sat. Marinică speră ca băiețelul de patru luni, născut chiar în Ineleț și botezat la biserica din sat, să prindă copii apropiați de vârsta lui.
Alexandru Marinică s-a mutat în Ineleț în primăvara anului trecut, cu puțin timp înainte ca România să intre în stare de urgență din cauza pandemiei de COVID-19. Nu s-a speriat de restricții, dar s-a gândit că familia sa va fi mai liniștită într-un sat din vârful muntelui decât în zgomotul și agitația din București, unde și riscul de îmbolnăvire este mult mai mare.
Sus, în munți, sunt izolați. Soția nu muncește, iar el a renunțat la serviciu. Acum mai prinde lucrări cu ziua prin construcții sau la mașini. De bani nici nu prea au nevoie, oricum. Au apă la discreție, de la izvoare, iar electricitate, prin panourile solare în care au investit și care au fost montate în ultimii ani pe aproape toate casele din zonă.
„Avem tot ce ne trebuie. E liniște. E aer curat. Viața e mai frumoasă aici”, conchide Marinică.
Satul e foarte căutat de turiști
Și nu e singurul care s-a mutat de la oraș la sat.
„Mulți au cumpărat la noi aici, tare mulți. Nu-i demult de când au cumpărat unii de la Timișoara o casă, mai încolo. Nu știu de ce, toată lumea se miră. Or crede că e mai bine aici. El a fost bine, satul, nu a fost rău aici, dar când îmbătrânești și nu mai poți munci, e foarte greu”, povestește Maria Cionca.
Datorită drumului montan abrupt și scărilor din lemn de salcâm unice, cătunele Ineleț și Scărișoara, aflate la 1.000 de metri altitudine, sunt foarte căutate de turiști, cu care localnicii se trezesc weekend de weekend la ușă.
Înainte de pandemie, sătenii obișnuiau să lase la intrarea în sat, pe o masă, brânză, caș și fructe și un cântar, pentru ca oricine trece pe-acolo să se servească cu ce are nevoie și să lase banii într-o cutie de plastic.
„E bine că mai vine cineva pe-aici, să vedem și noi alți oameni, să nu fim numai singuri, în pustiu. Și turiștii sunt așa cumsecade! Și de sărbători au venit fiecare cu câte ceva în rucsac. Sunt tare cumsecade, respectuoși”, spune zâmbind Maria Cionca.
