I-am spus „Nu” bărbatului pe care îl iubesc

Când tata ne-a părăsit, eu aveam nouă ani, iar fratele meu, doisprezece. Deși mama a încercat să ne explice că el va rămâne tatăl nostru, chiar dacă o să aibă altă familie, n-am putut s-o înțelegem. 0 vedeam slăbind pe zi ce trecea și ne simțeam trădați. Cum să-și facă el altă familie când ne avea pe noi?! Am refuzat să-l mai vedem și îi ceream mamei să-i înapoieze cadourile pe care ni le trimitea. Sunt sigură că tata îi trimitea și bani, mult peste pensia alimentară, pe care mama i-a acceptat neavând încotro. N-ar fi reușit să ne crească din leafa ei de învățătoare. Dar banii n-au reușit să șteargă din noi acel sentiment amar de abandon, nici durerea din sufletul mamei. Cinci ani mai târziu, ne-a părăsit și ea. Medicii au spus că a avut o boală renală. Dar noi știam că s-a îmbolnăvit de inimă rea.

Ne-am dus la înmormântare cu bunicii, noua noastră familie. țin minte că, la poarta cimitirului, ne-a întâmpinat tata. Era aproape neschimbat, doar că era foarte trist. ținea de mână o fetiță ce părea să aibă vreo șase, șapte ani. Am privit-o îngroziți. Ce să caute un copil atât de mic acolo?

— Ce dor mi-a fost de voi! a murmurat tata. Aș dori s-o cunoașteți pe sora voastră, Ana. Am adus-o până aici pentru voi… Ana, ei sunt frații tăi, Denisa și Andrei. Hai, dă mâna cu ei!

Fetița ne privea la fel de speriată cum eram și noi. A întins șovăind mânuța dreaptă și a bâiguit:

— B…bună…

Mie mi s-a făcut milă de ea. L-am con-damnat pe tata în gând că o adusese, dar i-am și înțeles gestul disperat. Era singura ocazie pentru el. I-am întins mâna Anei și am reușit chiar să schițez un zâmbet. Dar Andrei s-a uitat cu ură la ea, apoi la tata, și a strigat:

— ți-a fost dor de noi? Atunci, de ce ne-ai părăsit? și ce ne-o bagi pe mucoasa asta sub nas? Eu n-am altă soră decât pe Denisa, așa să știi!

Fratele meu a luat-o la fugă pe alee. Fetița s-a pus pe plâns. Tata a luat-o în brațe și a dus-o într-o mașină parcată în apropiere. M-am uitat după el cu inima strânsă. De ce nu ne îmbrățișase mai întâi pe noi, care aveam cea mai mare nevoie de consolare? A închis portiera, apoi s-a îndreptat spre mine, dar eu i-am întors atunci spatele. Am pornit-o pe aleea cimitirului cu bunicii, care asistaseră tăcuți la scena aceea penibilă și sfâșietoare. A fost ultima oară când mi-am văzut tatăl.

Când m-a părăsit soțul meu, fiica noastră, Silvia, avea aproape opt ani. îmi promise-sem că n-o să mă mărit nicio-dată, dar Silviu m-a luat pur și simplu pe sus, cu exuberanța și cu farmecul lui. L-am cunoscut la o petrecere. Atrăgea invitații precum o lampă atrage fluturii de noapte. îi mitralia cu poante ingenioase, făcându-i să râdă în hohote, în timp ce el păstra pe buze același zâmbet mic. Eu nici nu mai aveam timp să râd, încercând să-i prind toate poantele din zbor. îl priveam fix în ochii aceia mari și negri. Când m-a observat, a tăcut câteva clipe, apoi mi-a recitat rapid câteva fraze despre teoria stringurilor. Spectatorii de ocazie ne priveau pe rând, descumpăniți. Unii continuau să râdă din inerție.

—Nu sunt matematiciană, am bâiguit eu. — Of! a exclamat el, ușurat. După cum te uiți la mine, mă obligi să spun lucruri inteligente!

Abia atunci am izbucnit în râs, împreună cu întregul grup. Nu aceea a fost seara în care m-a cucerit definitiv. Pe lângă umorul lui irezistibil și ochii aceia seducători, avea și alte calități. Lângă el, am învățat că viața nu e doar o luptă pentru supraviețuire, ci și o oază de bucurie. Pentru mine, cea mai mare bucurie a fost fetița mea, Silvia. Când ne-am cununat, ea era deja pe drum. Nu știu cum s-au dus opt ani, cred că timpul o ia la goană când ești fericit. și Silviu a luat-o la goană din viața noastră. Mi-a explicat, cu eternul lui zâmbet pe buze, că primise o ofertă incredibilă pentru un proiect geologic în Canada. 0 șansă unică.

— Am să străbat permanent țara-n lung și-n lat, n-am cum să vă iau cu mine. Nu vreau să te mint, nici să-ți induc false așteptări, iubito. Cred că aici ni se despart drumurile, dar să știi că voi două sunteți cele mai prețioase…

— Nu-mi explica mie, Silviu, explică-i fiicei tale.

Nu i-a explicat decât că pleacă să lucreze în Canada și că-i va trimite cadouri frumoase.

— și când vii acasă? l-a întrebat ea.

— Ei, asta nu știu. Am mult, mult de lucru acolo.

— Lasă, nu-mi trimite cadouri, adu-mi-le tu!

Asta nu s-a întâmplat. Dar Silviu i-a trimis totuși multe cadouri, pe care fetița mea le-a primit cu bucurie, dar și cu lacrimi. Mă întreba tot mai des când se întoarce taică-său acasă, așa că, după un an, am decis să-i dau eu explicațiile cuvenite.

— Draga mea, trebuie să știi că tata are foarte mult de muncă acolo, peste ocean.

— și când are de gând să termine?

— Nu știe, nu știu nici eu. Acum, trebuie să ne obișnuim cu noua noastră familie: tu și cu mine.

— Cum? Fără tata? Nu ne mai vrea?

— Nu mai poate fi cu noi, de aceea a divorțat, ca să ne lase libere.

— Sau ca să fie liber? m-a întrebat ea retoric, apoi a izbucnit în plâns.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. De atunci, Silvia nu m-a mai întrebat de el.

Când medicul fetiței mele m-a cerut de nevastă, acum o săptămână, fetița mea avea unsprezece ani și jumătate. Claudiu, care a operat-o anul trecut din pricina unei apendicite, s-a atașat mult de ea. și de mine. Nu e atât de tânăr, de glumeț și de vesel ca Silviu. în schimb, are un suflet de aur și pare să prețuiască mai mult viața celorlalți decât confortul propriei existențe. Strălucirea lui nu răzbate în afară, ci e ascunsă înăuntru, ca o comoară neprețuită.

Silvia a descoperit-o prima. Nu știu cum a făcut, dar știu că, în noaptea petrecută la spital, după operație, noi două n-am fost singure. Claudiu a rămas peste program la spital. Ne-a vizitat foarte des și, la plecare, mi-a dat numărul lui de mobil și mi-a cerut să-l sun imediat, dacă simt nevoia. A doua zi, după ce ne-a externat, a insistat să ne ducă acasă cu mașina proprie. M-am simțit teribil de jenată, mai ales că a refuzat cu vehemență „plicul”.

— Așa procedați cu toți pacienții dumneavoastră? l-am întrebat, zâmbind.

— Ori de câte ori pot. și mai ales cu domnișoara Silvia, cea mai curajoasă fetiță din câte am cunoscut.

L-am invitat la noi de ziua ei. Nici nu mă așteptam să vină, am vrut doar să-mi arăt recunoștința față de el. Dar a venit, ne-a adus flori, o enciclopedie ilustrată pentru copii și… multă căldură. Sunt sigură că fata mea nu s-a gândit la taică-său în seara aia.

Lui Claudiu i-a trebuit mult curaj ca să-mi mărturisească iubirea ce mi-o purta încă de când m-a cunoscut. N-am fost prea surprinsă. Bănuiam eu că nu doar de dragul Silviei venea mereu pe la noi. Ca și mine, suferise în trecut; soția îl părăsise, luându-l și pe fiul lor cu ea, în străinătate.

I-a trebuit și mai mult curaj ca să mă ceară în căsătorie, zilele trecute, deși simțeam de mult amândoi acea legătură puternică ce se formează între două suflete-pereche. Eram doar noi doi la mine acasă, ne pregăteam o cină romantică improvizată.

Nu făcusem aprovizionarea de două zile, de când Silvia plecase într-o scurtă vacanță de weekend cu familia fratelui meu, Andrei.

— Ia uite, am găsit un borcan cu ardei iute! exclamă deodată Claudiu, scotocind prin cămară. Vrei o tușă picantă în cina noastră originală?

— Dar tu? i-am întors-o, nehotărâtă. Răspunsul lui m-a luat pe nepregătite.

— Aș adăuga tot borcanul, dacă aș ști că primesc la desert un „Da” dulce din partea ta! Ia zi, vrei?

— Să răstorni borcanul în omletă?

— Nu, să fii soția mea!

Am lăsat castronul cu ouă și l-am privit năucă. în ochii lui am citit atâta speranță! L-am luat în brațe și am izbucnit în plâns. Pe urmă, în timp ce el îmi ștergea lacrimile, i-am răspuns:

— Da, da, da! Dar nu depinde doar de mine…

— știu. Ai vrea s-o întrebi?

Lunea trecută, mi-am întrebat fetița dacă ar dori ca noi două și Claudiu să formăm o familie adevărată. Speram că va aplauda fericită. S-a uitat îngrijorată la mine.

— Păi… nu ziceai că de-acuma suntem noi două?

— Pe atunci nu-l cunoșteam pe Claudiu. Te iubește, să știi. Tu nu ții la el?

— Ba da, dar și la tata am ținut… și tot degeaba. îmi promiți tu că n-o să ne părăsească niciodată Claudiu?

Pentru întrebarea asta de baraj nu eram pregătită. Dar ea mi-a arătat hotărârea pe care trebuia s-o iau.

— Nu, scumpa mea. Dar îți promit că eu n-am să te părăsesc!

M-a durut când i-am relatat lui Claudiu conversația cu fiica mea. L-a durut și pe el, dar a înțeles. Mi-a promis că are să mă aștepte oricât va fi nevoie, fiindcă altcineva ca mine n-a existat și nici nu va mai exista în viața lui. L-am crezut și-l cred în continuare. Dar nu pot avea certitudinea că, până când fiica mea va fi adultă, el va accepta să-și ducă viața în singurătate, așteptând să ne trezim împreună în fiecare dimineață, pentru restul vieții

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE