Când pasiunea devine ură: o linie care nu trebuie trecută. Despre Craiova, Rapid și o tristețe personală
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La meciul de fotbal Craiova - Rapid, desfășurat duminică, 19 aprilie 2026, suporterii Universității au afișat câteva bannere de un rasim incalificabil. Mesajul (rasist) al acestora nici nu merită și nici nu-l voi reproduce aici. Sunt de un primitivism și de o tristețe fantastice.
Ca om, ca oltean, născut în sudul Olteniei, ca suporter al Științei Craiova, disprețuiesc aceste manifestări ale unei uri de neînțeles. Mi se par de-a dreptul neverosimile.
Îmi amintesc duminicile din copilăria mea, „Fotbal minut cu minut”, cu Gheorghe Minoiu la timonă - O, tempora! O, mores! Ascultăm pe atunci cu înfrigurare la radio derularea meciurilor din etapele campionatului nostru de fotbal. Încă din acele vremuri, ce-mi apar acum imemoriale, elev de școala primară, apoi la gimnaziu, alături de Universitatea Craiova, m-am atașat natural, simplu, instinctiv de încă două echipe.
Prima era Rapid București, a doua Politehnica Timișoara. Îmi plăceau în mod deosebit suporterii acestor (două) echipe. Admiram pasiunea lor, manifestările lor de bucurie, emoția cu care trăiau fiecare meci, zgomotul tribunelor, care îmi ajungea pe calea undelor în camera micuță, acolo unde ascultam cu entuziasm, la un difuzor mic-mic, ceea ce se întâmpla pe stadioanele țării. Realmente, fără să știu nici Bucureștiul, nici Timișoara, mă îndrăgostisem iremediabil de aceste spații geografice, de Giulești și de orașul de pe Bega. Și acest atașament mi-a rămas pentru totdeauna.
Anii au trecut, am ajuns să văd aceste orașe, să văd cu ochii mei lumea pe care odată, de demult, doar mi-o imaginam. În primul an de facultate am locuit în Crângași. Am mers atunci la mai toate meciurile Rapidului; lipseam doar dacă nu eram în București. În tribună, aveam aceleași emoții pe care le aveau și suporterii Rapidului.
Am devenit mai apoi profesor și am predat, o, Doamne, ce frumos a fost, șase ani la rând la Școala generală nr. 162 din Giulești. Șase ani fără întrerupere, în timpul anului școlar, veneam zilnic în Giulești și treceam în fiecare zi, cu tramvaiele 2 sau 11, pe lângă stadionul Rapid.
Am trăit acolo cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Și nu spun asta ca să bravez. Nu, nici pe departe. Oamenii și copiii Giuleștiului sunt formidabili. M-am simțit în acel cartier extraordinar de bine. Acolo mi-am cunoscut soția, am trăit nenumărate momente idilice, în mijlocul elevilor mei, pe care îi prețuiam, iar ei mă respectau foarte mult.
Și acum păstrez legătura cu mulți dintre ei. Au devenit ei înșiși oameni mari, adulți, unii dintre ei trecând, cât de trist, chiar în lumea umbrelor - panta rhei, totul curge, nu? Timpul însă nu i-a schimbat. Au rămas aceiași oameni empatici, pe care mi-e drag să-i văd și să-i revăd.
Foștii mei elevi erau cam toți - 99% - suporteri ai Rapidului. Mergeau la meciuri, se bucurau și se întristau cu Rapidulețul lor. Care atunci, mai mult ca oricând, era și al meu. Am fost la nenumărate meciuri, inclusiv în acel campionat de pomină, 1997-1998, când Rapidul a pierdut titlul, chiar în ultima etapă, la Craiova - am mers de la București la Craiova cu unul dintre trenurile suporterilor rapidiști și am văzut meciul împreună cu galeria Rapidului, îți mai amintești tu, Fredi, vremea aceea?
Giuleștiul a rămas pentru mine cartierul frumos pe care-l voi iubi mereu și mereu. Iată de ce nu aveau cum să nu mă întristeze acele mesaje, afișate cu o aroganță și un cinism greu de înțeles. Mi-aș fi dorit opusul, respect și admirație din partea oltenilor pentru giuleșteni.
Ca om, ca oltean, îmi cer eu scuze suporterilor Rapidului în general, giuleștenilor în particular, cartierul care face parte din geografia mea emoțională.
Admir Rapidul și suporterii lui, iubesc Giuleștiul și oamenii lui!
