Vechea gelozie era să-mi strice noua căsnicie

Soneria telefonului m-a smuls dintr-un somn profund. Am deschis cu greu ochii și am constatat că dormeam cu capul sprijinit de brațul întins al soțului meu. M-am uitat la ceasul digital de pe noptieră: arăta ora 2:20. Ce telefon suna? Mobilul meu dormea cuminte. Al lui Silviu era luminat, cânta și trepida. L-am înșfăcat și am apăsat tasta de răspuns, ca să nu-i trezesc proprie-tarul. Venise pe la miezul nopții de la birou, cu ochii roșii de oboseală, și fusese cât pe ce să adoarmă la masă, cu nasul în farfurie. În condiții normale, nu mi-aș fi permis, dar astea nu erau condiții normale.

— Alo, Darius? a întrebat o voce suavă în urechea mea stângă.

— Caută-l în cartea de istorie! am șuierat furioasă și am închis.

M-am ghemuit la loc sub aripa ocrotitoare a iubitului meu și am închis ochii. Dar până să adorm, m-am întrebat de vreo sută și ceva de ori cui aparținea vocea suavă, de ce-l suna pe Silviu și cine era Darius. și tot de atâtea ori n-am găsit nici-un răspuns, lucru care m-a neliniștit. într-un târziu, l-am ales pe cel mai simplu și mai logic: fusese o greșeală. Oare? și fostul meu soț primea telefoane ciudate în toiul nopții. și fostul meu soț venea tot mai târziu acasă de la birou…

A doua zi, n-am reușit să mă concentrez la serviciu. Cum mă apucam de lucru, îmi zbura gândul la incidentul din noaptea tre-cută. Când mi-am dat seama că-i acordam proporții de eveniment, am închis calcula-torul, am sunat-o pe prietena mea și am convocat-o imediat la o cafea. Se făcuse ora pauzei de masă, iar firma Laurei e la două străzi distanță de cea la care lucrez eu.

Nici nu ni se aduseseră gustările și cafelele la masă, că mi-au și sărit vorbele din gură. I-am povestit totul pe nerăsuflate.

— Crezi că am greșit? Trebuia s-o întreb cine e în loc s-o trimit la plimbare?

Laura s-a uitat mirată la mine, după care a zâmbit, ușurată.

— Aha, asta era? M-am temut că e ceva serios! Vasăzică, e vorba doar de o insomniacă aflată în căutarea unui iubit pierdut sau, poate, de o amatoare de droguri care a primit numărul greșit al unui furnizor sau…

— Crezi că nu e ceva serios?

— Da, așa cred. De fapt, ce te neliniștește, Cristina?

— Mă neliniștește că Silviu vine tot mai târziu acasă și adoarme de cum pune capul pe pernă. Mă neliniștește că numele ăsta, Darius, e foarte rar, cred că e de origine la-tină, ca Silviu. Mă neliniștește că l-a folosit o femeie care a sunat în toiul nopții pe mobilul soțului meu. Nu crezi că-i destul?

Laura a oftat înainte să-mi răspundă.

— Sincer? Nu. în primul rând, Silviu are o muncă foarte grea; știi cât efort și câtă responsabilitate are pe umeri ca să scoată firme din insolvență și să le pună pe picioare? Ai observat că a albit la tâmple, la cei treizeci și șase de ani ai lui? Așa că nu te mira dacă vine acasă târziu, frânt de oboseală! în al doilea rând, ai fi fost la fel de îngrijorată dacă femeia aceea ar fi cerut să vorbească cu Dorel, Costel sau Gigel, nu crezi?

— Poate că ai dreptate. și totuși, cu numele…

— Bănuiești cumva că presupusa amantă a lui Silviu a folosit un fel de nume de cod, convenit cu el, în caz că ai răspunde tu la telefon?

— Ar fi imposibil?

Prietena mea a încercat să-mi abată atenția de la discuție.

— Mmm, ce bine arată salatele astea! Mor de foame! a exclamat ea și și-a tras bolul cu salată Cesar mai aproape.

în schimb, eu mi-am împins salata mediteraneană spre centrul mesei. N-aveam chef să iau nicio îmbucătură. Am tăcut, uitându-mă pe geam. Am descoperit că-mi jucau ochii în lacrimi.

— Ce faci, Cristinico, nu mănânci? Te simți OK?

— Da, îți cedez și salata mea…

Laura a lăsat furculița din mână, a oftat iar și s-a lăsat pe spătarul scaunului.

— Uite ce e: deși tu ești prietena mea, mă obligi să-i iau apărarea lui Silviu. îți aduci aminte că, acum un an, l-ai bănuit că are o amantă când eram toți patru la mare?

Da, mi-am amintit. Eram într-o zi pe plajă, cu Silviu, Laura și prietenul ei, când de șezlongul soțu-lui meu s-a apropiat o tânără superbă și l-a strigat încântată. Silviu a sărit în picioare, bucuros. S-au îmbrățișat și s-au pupat, pe urmă fata s-a prezentat. Era o verișoară de-a lui, plecată de mult timp în Statele Unite. Venise în vacanță în țară, să-și vadă părinții și se nimerise în același timp, pe aceeași plajă cu noi.

— Mda, i-am răspuns, jenată. Dar nu e același lucru.

— Ba e exact același lucru, e o coincidență, atâta tot. Află, madam, că soțul tău te iubește ca un nebun! Se vede din felul cum se uită la tine, cum îți vorbește, cum te ia de mână sau te mângâie pe umăr. Nu uita că abia acum două săptămâni am fost pe la voi și am observat. Uneori, sunt chiar invidioasă. Când ai să înțelegi că Silviu nu e Cosmin, fostul tău soț care te-a înșelat și te-a părăsit? Cât ai să mai trăiești cu frica asta absurdă? Ai grijă să nu-ți strici căsnicia asta frumoasă din cauza geloziei!

A trebuit să iau o gură de cafea ca să pot vorbi. Licoarea caldă mi-a făcut bine, la fel și vorbele ei.

— Pur și simplu, n-aș mai putea trece o dată prin aceeași suferință, atâta tot!

M-am întors la birou și am avut ceva mai mult spor la lucru. Pe la cinci, am închis calculatorul și biroul. M-am dus la un supermarket, mai mult să-mi pierd timpul decât fiindcă aveam nevoie de ceva special. Mi-am pus cumpărăturile în portbagaj și am pornit spre casă. în minte îmi răsunau vorbele Laurei, legate de gelozia mea care risca să-mi strice căsnicia. Deodată, m-am răzgândit. Am întors mașina și am pornit-o spre firma lui Silviu.

Am ajuns pe la șapte și ceva. Am urcat la etajul patru. Holul era luminat, dar pustiu. Birourile cu pereți de sticlă erau goale. Doar vocea lui Silviu se auzea. „știu, Anca, știu și te înțeleg…” Am încremenit, iar inima mi-a luat-o la galop. Mai aveam câțiva pași până să ajung în dreptul biroului lui, dar am rămas pe loc, să ascult convorbirea, conștientă că nu era frumos din partea mea. Curiozitatea a învins.

„… Draga mea, nu mai putem continua așa…” Cât pe ce să-mi scape geanta din mână. „… S-a întâmplat și luna trecută, și acum patru zile. Nu m-ai anunțat, nici nu mi-ai răspuns măcar la telefon…” Mi-am înăbușit cu greu un țipăt. „… știu prin ce treci, nu sunt insensibil, dar…” M-am sprijinit de perete și mi-am șters broboanele de sudoare de pe frunte. „… Nu, nu, nu te mai las nicio zi. Dacă nu-mi dai mâine datele contabile ale firmei X pe ultimele șase luni, mă tem că n-o să mai faci parte din echipă!” Mi-a trebuit ceva timp să procesez ultima frază auzită și să înțeleg că soțul meu nu vorbea cu o amantă pretențioasă, ci cu o colegă neglijentă.

M-am șters pe frunte, mi-am aranjat puțin părul cu mâinile și am făcut cei câțiva pași până în dreptul biroului. Ușa era deschisă. Silviu se cufundase deja cu nasul în calculator. Era tras la față și avea cearcăne.

— Cioc, cioc, am spus încet, să nu-l sperii.

A ridicat capul și, când a dat cu ochii de mine, a zâmbit larg. îi sclipeau ochii, iar aerul de oboseală i s-a șters de pe față.

— Cris, ce cauți tu aici? Ai venit la timp ca să-ți scapi soțul de spectrul foamei și al istovelii! Mă duci acasă?

— Te duc, soțiorul meu drag! Doar n-am bătut drumul până aici ca să plec acasă cu mâna goală! știi ceva? Ce-ar fi să-ți iei o vacanță?

— Numai cu tine, iubito, numai cu tine!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE