Viața mea a fost un lung șir de ghinioane

Aveam 36 de ani și încă nu-l puteam uita pe Șerban, prima mea iubire. L-am cunoscut într-un spital, unde am făcut practică în anul III de medicină. Avea un chip de înger, o voce blajină și, chiar dacă suferea de o boală cumplită, râdea tot timpul. M-am îndrăgostit nebunește, deși Șerban mă avertizase că nu vom putea fi niciodată împreună, pentru că el nu are viitor. Chiuleam de la facultate ca să stau cu el, iar mama lui, care venea și ea zilnic la spital, m-a îndrăgit și nu mai contenea să-mi mulțumească pentru că, într-un fel, îi ușuram fiului ei suferința.

Când a fost externat, am început să-l vizitez acasă, îi făceam eu injecțiile și tratamentul de care era dependent. Nu l-am auzit niciodată plângându-se, chiar dacă boala l-a țintuit la un moment dat la pat. S-a stins cu zâmbetul pe buze, rugându-mă să-l uit și să încerc să-mi găsesc fericirea alături de un bărbat întreg. Eu și Nicoleta, mama lui, am încercat să ne alinăm una alteia suferința. După câteva luni însă, ea s-a retras la țară, la mama ei, și am început s-o văd mai rar. N-a mai putut locui în casa în care fiul ei s-a stins, a vândut-o și a plecat.

Cum era drum lung până în comuna în care locuia Nicoleta, iar eu eram tot mai ocupată să-mi ajung colegii din urmă, ne-am văzut tot mai rar, dar am păstrat legătura la telefon. Nicoleta s-a apucat de grădinărit, ca să nu-și piardă mințile, și-mi trimitea pachete cu bunătăți din grădina ei.

Când eram în ultimul an de facultate, l-a trimis la mine pe Septimiu, un nepot de-al ei, care lucrase în străinătate și se alesese acolo cu o boală căreia nu-i dădea nimeni de capăt. Septimiu slăbea văzând cu ochii, dar analizele și investigațiile făcute spuneau că e sănătos-tun. Cum eram una dintre cele mai bune studente, am apelat la ajutorul profesorului meu, un medic cunoscut și apreciat, un foarte bun diagnostician. Domnul profesor l-a inter-nat pe Septimiu și, timp de aproape o lună, i-a făcut toate investigațiile posibile. Concluzia a fost destul de neașteptată, Septimiu suferea de tiroidită autoimună, o boală declanșată pe fondul unui stres susținut. Septimiu i-a spus domnului profesor că, în toată perioada cât a muncit în străinătate, stresul i-a fost tovarăș permanent. Din păcate, de o astfel de boală nu se mai scapă. Iar un tratament foarte clar nu există. Domnul profesor i-a recomandat să încerce să ducă o viață cât mai liniștită și să vină periodic la control.

Septimiu era un băiat bun, din multe puncte de vedere. Ne-am împrietenit, iar înainte să plece, mi-a sugerat că și-ar dori ca între noi să fie ceva mai mult decât o simplă prietenie. L-am rugat să nu se supere și i-am spus că, deocamdată, n-am încetat să-l iubesc pe Șerban și ar fi păcat să-l amăgesc. Septimiu n-a comentat, s-a întors acasă și s-a însurat, după câteva luni, cu o fată cumsecade, care i-a dăruit doi copii. M-am bucurat pentru el, am fost chiar și la nunta lor.

Mădălina făcea tot posibilul ca soțului ei să-i fie bine, muncea pe rupte și nu știa cum să-l menajeze mai mult. De câte ori venea la control, Septimiu mă căuta, stăteam de vorbă și, absolut de fiecare dată, înainte să ne despărțim, îmi spunea că nimic nu l-ar face mai fericit decât să fim împreună. La început, am luat-o ca pe o dovadă de neseriozitate, cum să-i spui altei femei așa ceva, când ai o soție care nu știe ce să-ți mai facă să-ți fie bine? Cu timpul, m-am obișnuit și am început să nu-l mai bag în seamă.

Mi-am ales o meserie solicitantă, dar care îmi oferă multe satisfacții. Am ajuns asistenta domnului profesor și munca alături de el îmi umplea toată viața. Nu mai aveam timp să mă gân-desc la mine și la singurătatea mea. într-o bună zi,

Nicoleta mi-a spus la telefon că Septimiu și soția lui au plecat în străinătate și i-au lăsat ei în grijă copiii.

— și cum rămâne cu boala lui? Nu-și dă seama că va trăi din nou în stres și asta ar putea să-l ucidă?

— A zis că nu-i pasă.

în timp, Mădălina, soția lui Septimiu, și-a găsit alt bărbat, a divorțat de el și i-a lăsat și copiii. Ea a făcut alții cu noul ei soț. Din fericire, copiii se obișnuiseră cu Nicoleta și cu faptul că părinții lor erau departe. Firește că stresul l-a băgat din nou pe Septimiu în spital – a fost silit să se întoarcă acasă, și a reînceput să-l viziteze pe domnul profesor. Am încercat să ne vedem cât mai rar, i-am explicat domnului profesor de ce nu mă pot eu ocupa de acest pacient, iar el a înțeles. Mi-era teamă ca nu cumva Septimiu să înceapă să-mi spună iar cât de bine ne-ar fi nouă împreună. A înțeles și el de ce-l evitam și mi-a dat pace. S-a recăsătorit și a avut norocul să dea peste o femeie cumsecade, care avea și ea doi copii, așadar copiii lui au continuat să stea mai mult la Nicoleta.

După ce domnul profesor a făcut diabet, m-a rugat să-l reprezint la congresele și întâlnirile unde era invitat în străinătate. Așa am ajuns să trăiesc mai mult în străinătate decât acasă. La un congres care se desfășura în Elveția, l-am cunoscut pe Dominic, un medic elvețian de origine română, un bărbat încântător, care-mi amintea de Șerban. 0 vreme, am avut o relație la distanță, el se străduia însă să vină măcar o dată pe lună să mă vadă, iar după ce m-a cerut de soție, domnul profesor m-a sfătuit să accept și să-mi văd de drumul meu. Deși mi-a fost greu să plec de lângă singurele ființe la care țineam, Nicoleta și domnul profesor, pentru că de părinții mei mă înstrăinasem de mult, m-am căsătorit cu Dominic.

Oricine știe că Elveția este o țară aparte, unde se trăiește bine, o țară civilizată. Cu ajutorul lui Dominic, am reușit să trec mai ușor peste tot felul de examene și veri-ficări și să devin medic în Elveția.

Munceam amândoi foarte mult, iar seara când ne vedeam acasă eram frânți de oboseală amân-doi, dar încercam ca în weekenduri să fim împreună și să ne odihnim, atunci când nu eram de gardă, firește. Dominic avea o familie destul de numeroasă, doi frați și mulți veri. Bunicii lui au fost primii care au plecat din țară, iar cei tineri, adică Dominic și cei de vârsta lui, se născuseră acolo. Tatăl lui Dominic era farmacist, avea o casă splendidă la munte, avea cai, era o plăcere să ne petrecem weekendul acolo.

După aproape un an de căsnicie fericită, am rămas însărcinată. Eram hotărâtă ca, în cazul în care copilul va fi băiat, să-l botezăm Șerban. îi povestisem lui Dominic despre Șerban, iar el n-a avut nimic împotrivă. Sarcina a mers foarte bine de la bun început, la momentul potrivit am aflat că o să avem un băiat, abia așteptam să-l țin în brațe și să fiu mamă. Dominic m-a sfătuit ca din luna a opta să nu mai vin la spital, dar nu l-am ascultat. Mă simțeam bine și m-am gândit că e mai bine să stau mai mult acasă după ce se naște copilul.

într-o noapte însă, am fost de gardă și mi-a murit un pacient în brațe, deși n-ar fi avut niciun motiv. Soția pacientului s-a năpustit asupra mea și a început să-mi care pumni. Până să fie imobilizată, eu am intrat în travaliu și… am pierdut copilul. Ancheta a demonstrat că nu a fost vina mea, cauza morții fiind un anevrism. Cumva, în mintea mea s-a născut gândul că l-am pierdut a doua oară pe Șerban, iar asta m-a afectat îngrozitor. Dominic a suferit enorm și el. Mă considera pe mine vinovată, firește, pentru că el mă rugase să

stau acasă până ce nasc, iar eu refuzasem. Nu mi-a spus-o niciodată direct, dar ne-am înstrăinat tot mai mult cu fiecare zi care tre-cea. I-am propus să divorțăm, dar a refuzat. știam amândoi că nu mai era nimic de făcut, dar…

Am început să plec tot mai des, să mă duc în România, s-o văd pe Nicoleta. Copiii lui Septimiu crescuseră, mergeau la școală, învățau foarte bine, iar când îi întrebam ce vor să se facă când vor fi mari, răspundeau amândoi în cor: „doctori ca tine”. Septimiu se simțea mai bine, avea o căsnicie bună și o viață liniștită. Am rămas prieteni și nicio-dată n-am mai vorbit despre posibilitatea de a fi împreună. L-am prețuit tot mai mult, și acum este unul dintre puținii oameni cu care sunt sinceră. Lui pot să-i spun orice, ca și Nicoletei, firește, pot să-i vorbesc de cele mai ascunse gân-duri și sentimente. știu că e alături de mine și că, dacă poate, mă ajută.

Viața mea alături de Dominic a intrat într-un fel de rutină, eram împreună și totuși fiecare dintre noi se simțea singur. Am bănuit că soțul meu a început să mă înșele, dar, sinceră să fiu, nu prea-mi păsa. îl respectam ca medic, punea mult suflet în ceea ce făcea, mi se părea firesc să-și găsească o consolare. Din când în când, îi propuneam să divorțăm, dar de fiecare dată mă refuza. știam că părinții lui și întreaga familie țin la mine și am bănuit că acesta trebuie să fie motivul pentru care nu vrea să divorțeze.

într-o dimineață, m-am întors ceva mai devreme după o gardă și l-am găsit dor-mind în patul nostru cu o femeie foarte tânără.

L-am rugat politicos s-o conducă pe domnișoară acasă, am făcut un duș și m-am culcat în camera pentru oaspeți. Nu am pomenit nimic despre incidentul acela. Nu m-am simțit jignită, dar recunosc că am fost puțin geloasă. Fetișcana aceea era foarte frumoasă, avea un trup superb, iar eu trecusem de 30 de

ani și mă cam îngrășasem. Nu știu ce mi-a venit, poate femeia nesigură din mine, dar am simțit nevoia să verific dacă aș mai putea avea succes la bărbați.

A fost mult mai simplu decât mă așteptam. Un coleg de la spital mă curta de multă vreme și nu părea deranjat de kilogramele mele în plus. M-am culcat de câteva ori cu el, dar mi-a fost și mai rău. 0 vreme, mi-a fost jenă să-l privesc în ochi pe Dominic, deși știam că el se vedea în continuare cu juna. Mi-am făcut abonament la o sală de fitness și mi-am recăpătat formele de dinainte de a rămâne însărcinată. După ce am pierdut copilul, numai de cum arăt nu mi-a mai păsat. Am renunțat la escapadele extraconjugale, nu erau de mine, era limpede.

Dominic a acceptat să divorțăm numai după ce a aflat că va fi tată. Exact în ziua în care mi-a spus că e de acord să divorțăm, eu am aflat că nu voi mai putea avea copii niciodată. Tocmai împlinisem 36 de ani. Vestea m-a afectat profund.

Am fost din nou geloasă pe iubita lui Dominic. El a insistat s-o cunosc și i-am făcut pe plac. Am luat masa împreună, am stat de vorbă și mi-a plăcut. Era o fată la locul ei care, eram convinsă că-l va putea face fericit. Sigur că m-am întrebat de nenumărate ori ce am eu, cu ce am greșit, de nu pot avea și eu parte de fericire. Aveam 36 de ani și încă nu-l puteam uita pe șerban, prima mea iubire. După divorț, m-am dus s-o vizitez pe Nicoleta, simțeam nevoia să vorbim despre Șerban, să ne uităm la poze. Ea mi-a făcut pe plac și, cum era firesc, am adormit plângând.

— Șerban a fost unicul meu copil, l-am iubit cu disperare, dar până în ziua în care nu m-am hotărât să las în urmă trecutul nu mi-am găsit liniștea. Sunt sigură că și el ar vrea să te știe fericită. Trebuie să faci ceva, altminteri o să ți se împietrească sufletul… de tot.

știam că Nicoleta avea dreptate.

— și ce să fac? Să ies pe stradă și să strig că sunt disponibilă? Nu vezi că nu sunt în stare să… fiu normală, ca orice femeie?

— Nu te mai învinui pentru tot ce se întâmplă! Fii mai îngăduitoare cu tine!

în Elveția nu mai aveam ce să caut. Doar nu era să continui să fac parte din familia lui Dominic, după ce el se însurase cu alta. De ce să-i fac bietei femei greutăți? Așa că m-am dus la domnul profesor și l-am întrebat cu ce mă poate ajuta.

— Poți să te întorci oricând, postul tău e liber, am nevoie de o asistentă ca de aer!

Un alt om care nu m-a lăsat niciodată la greu. între timp, domnul profesor devenise dependent de insulină, iar soția lui trăia în permanență cu teama că-l pierde. M-am oferit să am eu grijă de el și, încetul cu încetul, am devenit „copilul” pe care nu l-au avut niciodată. Weekendurile mi le petreceam pe toate cu ei. îi scoteam din oraș, îi plimbam prin țară. Lui îi era teamă să mai conducă, iar ea nu avusese carnet niciodată. Acum câteva săptămâni, Marga, soția profesorului, m-a rugat să-i duc până la Oradea, unde locuiește sora ei. N-am putut s-o refuz, deși în noaptea de dinainte eram de gardă. Nu le-am spus nimic. Mă simțeam obosită, dar m-am încăpățânat să mă urc la volan, n-am vrut să-i dezamăgesc.

La un moment dat, eram într-o coloană de mașini și, stând pe loc, cred că am ațipit. Am auzit o izbitură și l-am văzut pe șoferul din mașina din fața mea venind furios spre mine. Am coborât geamul cu intenția să-mi cer scuze și să-i dau datele mele de contact, avea tot dreptul să mă pună la plată.

— Cristina, tu ești?

Când m-am uitat mai bine, l-am recunoscut pe Matei, un fost coleg de facultate.

— Ai fost de gardă, nu? m-a întrebat.

— Cum ți-a dat seama?

— Am pățit-o și eu. Uite numărul meu de telefon, sună-mă, te rog!

M-am întors spre Marga și profesor care, în loc să fie speriați, se uitau zâmbitori spre mine:

— Drăguț băiat!

— Bine, bine, o să-l sun!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE