Box cu fantomele

În anul 2017, Éric Vuillard a publicat o carte cu care specialiștii nu au știut ce să facă – Ordinea de zi. Ce este aceasta? Nici roman, nici relatare istorică. Vuillard a inventat, așa cum s-a constatat, un gen care nu avea încă un nume.

Neștiind, deci, ce să facă, specialiștii i-au dat autorului Premiul Goncourt și l-au băgat pe Vuillard în istoria literaturii. Meritat (ceea ce nu se întâmplă, totuși, des)!

Deși aparent ne e departe, tema ne privește acut: e despre cum naziștii au pus mâna pe putere în Germania și mai târziu în Europa și, dacă Statele Unite ale Americii n-ar fi avut încă busola morală intactă, ar fi pus-o pe întreaga lume.

Și această preluare a putere s-a făcut cu banii marilor industriași, care l-au sprijinit pe Hitler pentru profit, cum l-au sprijinit mogulii hi-tech pe Trump pentru profit și accelerarea unui viitor post-uman.

Dar cum pragmaticii nu citesc niciodată cărți, ci doar serii de bancnote, nimeni n-a înțeles nimic nici din Vuillard. S-a mers mai departe. Unde?

Marele scriitor alegerian Boualem Sansal a scris acum aproape douăzeci de ani o carte – Satul Neamțului (sau jurnalul fraților Schiller) – în care trasează o paralelă înmărmuritoare între nazism și fundamentalismul islamic. Nimeni n-a înțeles nimic nici din avertismentul lui Sansal (care avea să dea și capodopera 2084. Sfârșitul lumii).

E greu să operezi cu trecutul când ai în față omul cel nou, care s-a degrevat și de gândire, și de memorie.

Totalitarismele secolului XX, precum și totalitarismele secolului XXI rămân niște regimuri monstruoase, care au lăsat și lasă în urmă mormane de morți. Ceea ce nu înseamnă că democrația liberală, capitalismul, mai ales cel sălbatic, sunt perfecte.

Sunt foarte departe de perfecțiune, ba chiar și de a fi umane, dar sunt totuși lumi în care îndeobște se poate supraviețui, dacă nu trăi.

România e la o răscruce și, evident, nu știe ce să facă. Țara românească e plină de nostalgii legionare, care nu rămân în registrul melancoliilor manifestate de cei cu pusee totalitare, rămași orfani de un regim bestial. Nu. Au căpătat deja reprezentare politică și tribună la cel mai înalt nivel în statul românesc. Ai spune că, în atare condiții, se luptă clasa politică în contra legionarismului de numa-numa.  

Ți-ai găsit! E mai aproape boxul cu fantoma comunismului, nu că nu ar trebui studiat și condamnat (a și fost de altfel, oficial, de către un președinte al României, Băsescu) drept un regim ilegitim și criminal. Bineînțeles că așa ar trebui.

Dar de propaganda național-ceaușistă deșănțată de pe rețelele cu trecere la mințile fragile ar trebui să se ocupe alte câteva instituții care, evident, nu fac nimic.

Și mai ales ar trebui să se ocupe gândirea cetățeanului cu capul personal, ceea ce nu mai e cazul.

Cum frumos mi-a spus într-un interviu acum un deceniu și jumătate regretata traducătoare Antoaneta Ralian: nimeni nu mai gândește cu capul lui, toți nu gândesc astăzi cu capul internetului!

Și toate acestea, în anticamera post-trans-umanismului acceleraționist și a tehno-fascismului, parol.

Așadar, retardul istoric românesc se vede și în temele care preocupă elitele (deși e mult spus). De pildă, boxul cu fantoma comunismului.

Comunismul ar trebui să fie (și nu e) piesă de muzeu într-un muzeu al totalitarismului (n-avem). Faci dreapta ajungi la fascism, ajungi la nazism. Faci stânga ajungi la comunism. Crime – colo, crime și dincolo.

Dar secera e moartă, ciocanul e îngropat, doar omul nou ce mai trăiește (deși e mult spus că trăiește cu adevărat), hrănit cu prostii național-ceaușiste pe tik-tok-mini-tok.

E, totuși, absurd și stupid să te lupți (din gură, se înțelege) cu fantoma comunismului când îți bate la ușă tehno-fascismul.

Ai post-umanismul la colț, ai trans-umanismul călare pe tine, te prind din urmă mogulii hi-tech cu acceleraționismul lor cretin și tu îl tragi de barbă tot pe nen-tu Marx, ca și cum n-am fi trecut niciodată de anul 1992.

Crimele comunismului trebuie predate mai mult și mai bine în școli (și nu doar crimele, desigur). Dar! Comunismul a mers deja la tomberonul istoriei. S-a dus.

Cât despre întoarcerea la Neculce și la o limbă română veche de sute de ani, chiar când te poți îndrăgosti de literatură, în clasa a IX-a, cum s-a dorit nu cu mult timp în urmă, abia asta e o prostie care chiar nu era la îndemâna oricui. Bravo, rrromânii verzi!

În clasa a IX-a ar trebui să începi să iubești frumusețea literaturii, capacitatea scriitorilor de a lucra cu nuanțele complexe ale naturii umane, să-ți găsești mari modele.

La șaisprezece ani (când eu eram, totuși, în clasa a XI-a) am avut cea mai importantă întâlnire literară din viața mea.

La literatură universală, profesorul Ieronim Tătaru (odihnească-se în pace) de la Colegiul Național Ion Luca Caragiale din Ploiești mi-a dat să citesc Mantaua lui Gogol. A fost și rămâne cea mai importantă întâlnire pe care am avut-o cu o operă literară. Deodată – am înțeles.

Dacă nu mi-ar fi pus cineva „Mantaua” în mână la șaisprezece ani, cum ar fi fost viața mea? Îmi place să cred că aș fi ajuns singur la raftul cel mai de sus al literaturii, dar dacă nu ajungeam?

Dacă începeam cu o istorie literară (pe care e drept o poți savura, fiindcă are rafinamentul ei, dar nu cred că o poți face la 14-15-16 ani…), unde sfârșeam?!

Îmi pare rău, dar de cronicari tineri vor fugi mereu. Ar trebui să fie evident, dar uite că nu e. Sau poate e doar rea-voință. S-au mai văzut cazuri de autosabotaj la români. De fapt, s-au văzut peste tot: și în sănătate, și în transporturi, și în educație. Chiar nu e nimic nou sub soare. Ecleziastul are întotdeauna dreptate.

Și uite așa, România iar ratează marile dezbateri ale prezentului, consacrându-și retardul. Păcat! Și e păcatul nostru.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE