Iliescu și poporul

Acum zece ani predam un curs opțional unor elevi de la un liceu bucureștean. Erau născuți la începutul mileniului al III-lea.

Nu mai știu cum a venit vorba de Ion Iliescu. L-am dat exemplu, probabil negativ, nu mai țin minte pentru ce anume. 

Și deodată am văzut în ochii lor că habar n-au cine este Ion Iliescu. Cine?!  

Copiii aceia au acum douăzeci și patru de ani, aproape un sfert de secol!, unii au devenit, la rândul lor, părinți. Pentru ei, moartea lui Ion Iliescu nu va fi o știre. Și nici pentru cei mai tineri decât ei.

Dar lumea la care Ion Iliescu a contribuit există încă. Și n-a fost cea mai bună dintre lumile posibile.

România după 1990 chiar a fost marcată de personalitatea lui Iliescu, de revoluția deturnată, de mineriade, de mersul de rac pe bulevardul reformei, de capitalismul de cumetrie, de democrația originală, de falsul model suedez, de baroniada de după 2000.

Totodată, Iliescu n-a fost Ceaușescu. N-a dezvoltat un cult al personalității și, în limitele înțelegerii sale cu privire la ce presupune un regim democratic, chiar a fost un om al dialogului.

Caut ceva bun de spus despre Iliescu acum, când vor fi spuse doar cele rele (necesare și ele, fiindcă Iliescu a lăsat într-adevăr și o consistentă moștenire toxică, uitați-vă doar la ce a făcut PSD în țara asta de zeci de ani!). Și pot să spun asta: că era un tip spontan și chiar avea umor.

La începutul anilor 2010, împreună cu colegii de la un cotidian central, aveam des de-a face cu Iliescu, căci documentam Revoluția din 1989.

Avea un stil de a nu spune nimic, de a duce cu vorba, cu zăhărelul, ba chiar exersa o carismă de anii 70 cu noi, măi dragă.

La un moment dat am decis ca un interviu cu Iliescu – vast, dar în care iar nu spunea nimic important – să nu mai apară în ziar, ci pe internet, pe site.

Repet: era începutul anilor 2010. A doua zi, a sunat Iliescu: n-a mai apărut interviul, cum, de ce, întrebări firești, noi eram întru totul oamenii dialogului.

Răspunsul  – că a fost publicat integral pe internet, fiindcă era prea lung – a dat naștere acestei replici a fostului președinte: „Internet? Cine mai citește internet în ziua de azi?!”.

Ion Iliescu a făcut și lucruri bune, nu e străin de păstrarea integrității teritoriale a României în anii 1990. Marele său merit: acceptarea destinului euroatlantic al țării.

Democrația a început, de fapt, în România în 1996, când partidul lui Iliescu a acceptat înfrângerea în alegeri și a făcut pasul înapoi. E o realitate.

Mult mai multe au fost însă greșelile sale la conducerea țării. 

Dar cel mai grav lucru care se poate spune acum, la moartea sa, este, de fapt, că Iliescu n-a fost nici mai rău, dar nici mai bun decât poporul care l-a dat, l-a votat, l-a adulat sau l-a urât.

A fost și Iliescu – cu zâmbetul său larg și adeseori fals – tot o oglindă. Oricât de incomod ar fi acest adevăr.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE