Tatiana Țîbuleac: „Tata a murit în mijlocul cărții despre el. Asta a influențat felul în care scriu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Tatiana Țîbuleac, una dintre cele mai importante voci ale literaturii contemporane în limba română, a revenit în atenția cititorilor, după o pauză de șapte ani, cu un nou roman, „Când ești fericit, lovește primul”.
Cuprins:
- O forță a literaturii contemporane
- Personaje necenzurate și lipsite de optimism
- „Acum am devenit tata în mai multe feluri”
- „Fericirea nu trebuie confundată cu invincibilitatea”
- „Scriu mereu cu înverșunare”
- „Tristețea nu este pentru mine un decor”
- „Relația mea cu Moldova este una constantă, dar schimbătoare”
- „Nu cred în prietenii fără tensiuni sau fără distanțe”
- „E mai ușor să pui etichete decât să stai în ambiguitate”
Povestea, care pornește de la elemente biografice din viața scriitoarei, urmărește o intelectuală din Chișinău de 50 de ani, Mila, care ajunge la Paris cu speranța unei vieți mai bune și care trăiește un prezent dezolant, în timp ce își rememorează viața și traumele care au dus-o pe drumul de acum.
O forță a literaturii contemporane
Într-un interviu Libertatea, am stat de vorbă cu scriitoarea despre cum relația cu tatăl ei a stat la baza acestei cărți, despre fericire și tristețe, cât și despre Moldova, prietenie și rolul literaturii în viața unui om.
Tatiana Țîbuleac este o adevărată forță a literaturii contemporane. Născută la Chișinău în 1978, jurnalistă la bază, autoarea a intrat în inima cititorilor români și de peste Prut în 2017, atunci când și-a lansat romanul de debut „Vara în care mama a avut ochii verzi”, o lectură tăioasă și viscerală, care te ia prin surprindere, te năucește și te cucerește instant, în timp ce explorează relația complicată dintre o mamă și fiul ei, moartea, boala, trauma, cât și abilitatea de a iubi și de a ierta, chiar și atunci când pare imposibil.
Ulterior, povestea a fost premiată național și internațional, cât și tradusă în peste 20 de limbi, iar în 2018 a fost urmată de un nou roman, „Grădina de sticlă”, unde Țîbuleac a pășit în locurile natale, într-o Moldova încă marcată de perioada sovietică, prinsă între două limbi, prin ochii unei orfane adoptate de o femeie din Chișinău.
Relația dintre cele două personaje, la granița dintre iubire și ură, cât și contextul unei societăți fragile, alături de poveștile de viață dure și triste ale personajelor (în special, femei), confirmă scriitura incisivă a Tatianei, lipsită de menajamente, dar nu și de un umor amar.
După șapte ani de pauză, în 2025, autoarea a revenit, tot la Editura Cartier (unde și-a lansat și primele două cărți), cu romanul „Când ești fericit, lovește primul”, cea mai personală carte a ei, așa cum o descrie. Tatiana Țîbuleac, care locuiește la Paris de ani buni, pleacă de la propriul destin în afara țării, cât și de la relația complexă pe care a avut-o cu tatăl ei, pentru a o construi pe Mila, un personaj fictiv, care ne poartă prin consecințele tragice ale migrației din Moldova, dramele de familie, cât și prin esența prieteniilor.
Personaje necenzurate și lipsite de optimism
La 50 de ani, Mila locuiește în Parisul de acum, are un job de îngrijitoare și este alcoolică. Fosta profesoară la Universitatea din Chișinău, ajunsă într-un stadiu de degradare, își analizează viața într-o paralelă între trecut și prezent, de la oamenii și experiențele care au format-o, la Moldova anilor '90, marcată de sărăcie și deznădejdea, revolta și frustrarea cetățenilor, și legătura paternă și urmările ei asupra propriei persoane.
„Fericirea este, poate, una dintre cele mai vulnerabile stări ale omului. Exact atunci când te relaxezi, când crezi că ai înțeles ceva despre viață, viața găsește o metodă să te contrazică. «Când ești fericit, lovește primul» nu este un îndemn la agresivitate, ci mai degrabă o formă de neîncredere în confortul absolut. E ideea că nimic nu este garantat și că fericirea nu trebuie confundată cu invincibilitatea”, spune scriitoarea pentru Libertatea.
De-a lungul celor trei cărți publicate până în prezent, autoarea s-a remarcat printr-o literatură dură, fără zorzoane, unde gândurile personajelor sunt necenzurate și de multe ori lipsite de optimism, dar una care parcă-ți deschide ochii și te pune față-n față cu realitatea, chit că ești pregătit să o vezi sau nu. Tatiana Țîbuleac are un mod aparte de a explora esența unui individ, atât prin traumele transgeneraționale, cât și prin contexul din care provine, însă în tristețea sau melanconia care-i cuprind cuvintele, rămâne întotdeauna un loc și pentru iubire.
„Acum am devenit tata în mai multe feluri”
Libertatea: Tatiana, a existat o pauză de aproape șapte ani între „Grădina de sticlă” și „Când ești fericit, lovește primul.” Cum a arătat această perioadă pentru tine, nu doar ca scriitoare, ci ca om? Când ai simțit că ai găsit vocea potrivită pentru a spune povestea Milei?
Tatiana Țîbuleac: Șapte ani chiar sună dramatic, însă nu am trăit această pauză doar ca pe o absență a scrisului. Scrisul oricum nu a dispărut din viața mea, ci a continuat sub alte forme. Chiar și atunci când nu lucram, am rămas atentă la povești, la oameni, am citit. Uneori, scrisul înseamnă să ai răbdare să lași ca o poveste să se coaguleze singură. Am răbdat cuminte.
După Grădina, am simțit nevoia să las lucrurile să se așeze. Au fost ani cu întrebări, cu îndoieli, cu experiențe care m-au schimbat ca om și, din păcate, au fost ani cu pierderi. Tata a murit în mijlocul cărții despre el. Toate acestea au influențat felul în care scriu și în care mă raportez la scris. Cât despre Mila, inițial ea urma să fie un personaj secundar, însă am început să-i tot pun în cârcă lucruri pe care alții nu voiau să le spună și așa a început să crească. În momentul în care nu mi-a mai păsat cum o vor vedea cititorii, atunci a devenit vocea romanului.
– Ai spus despre acest roman că este cea mai personală carte a ta, iar cititorii pot găsi multe elemente biografice în poveste. În centrul cărții se află și o relație tată–fiică, care pare foarte vie și foarte reală. Vrei să ne povestești puțin despre tatăl tău și despre relația pe care ați avut-o?
– Relația noastră nu a fost întotdeauna simplă și nici nu cred că relațiile importante sunt. Ne-am contrazis, ne-am dezamăgit reciproc, ne-am împăcat la un moment dat și chiar am reușit să ne bucurăm din plin de niște ani. Cu vârsta am înțeles că părinții sunt mai puțin supraoameni, cum îi vedem în copilărie, și mai mult oameni care încearcă să se descurce cu propriile lor limite și carențe. Uneori fac asta mai bine, alteori mai prost. Tata m-a format nu doar prin prezența lui, ci și prin absența lui. Absența nu vine cu soluții, ci te obligă să crești în jurul ei și să-ți construiești singur anumite repere. Acum am devenit tata în mai multe feluri. Cred că i-ar fi plăcut această carte.
„Fericirea nu trebuie confundată cu invincibilitatea”
– Titlul „Când ești fericit, lovește primul” vine, din câte ai spus, dintr-o discuție pe care ai avut-o cu tatăl tău despre fericire, și apare, într-o formă, și în „Grădina de sticlă”. Ce înseamnă pentru tine această expresie?
– Înseamnă mai multe lucruri și toate vorbesc despre fragilitatea fericirii. Despre faptul că, de multe ori, când suntem fericiți, avem impresia că am ajuns într-un loc sigur, deși mintea ne spune că astfel de locuri nu există. Fericirea este, poate, una dintre cele mai vulnerabile stări ale omului. Exact atunci când te relaxezi, când crezi că ai înțeles ceva despre viață, viața găsește o metodă să te contrazică.
„Când ești fericit, lovește primul” nu este un îndemn la agresivitate, ci mai degrabă o formă de neîncredere în confortul absolut. E ideea că nimic nu este garantat și că fericirea nu trebuie confundată cu invincibilitatea. În timp, am ajuns să văd expresia asta și ca pe un avertisment împotriva autosuficienței. Fericirea poate să te adoarmă, să te facă neatent. Uneori, când crezi că ai câștigat lupta, ea nici măcar nu s-a terminat.
– Dacă te uiți la tine astăzi, cât din tatăl tău se regăsește în tine? În ce forme apare această moștenire?
– În tinerețe eram convinsă că mă voi desprinde complet de el, că voi face lucrurile altfel. Cu timpul însă am descoperit că moștenirile nu sunt cele pe care le alegi, ci cele care se lipesc de tine fără să ceară permisiune. Îl regăsesc în felul în care privesc oamenii, în scepticismul meu, în umorul uneori prea aspru și în incapacitatea de a lua de bună prima versiune a realității. Dar mai ales îl regăsesc în îndoială, care a fost cancerul vieții lui și care mă frânge și pe mine. De altfel, cred că defectele sunt cea mai trainică verigă generațională. De la o vârstă, nu mai poți separa atât de clar ce este al tău și ce este al părinților tăi. Cred că maturitatea vine și cu această acceptare: nu devii opusul părinților tăi, așa cum îți imaginezi în tinerețe. Devii o combinație între ceea ce ai primit și ceea ce încerci să lași după tine.
„Scriu mereu cu înverșunare”
– Am citit cele trei cărți ale tale una după alta, în ordine. „Vara în care mama a avut ochii verzi” m-a năucit; are un amestec foarte puternic de ură, dispreț și iubire și curge într-un mod aproape hipnotic. Știu că ai scris-o după ce ai devenit mamă, ca un fel de declarație pentru fiul tău. Privind acum înapoi, ce crezi că ți-a dat forța să scrii o carte atât de intensă și de poetică?
– Faptul că m-am simțit vulnerabilă pentru prima dată în viață. Până a deveni mamă, am răspuns doar de mine.
– Și există o întrebare care vine firesc după asta: te gândești vreodată dacă vei mai putea scrie cu aceeași intensitate? Îți pui vreo presiune în direcția asta sau există această dorință în tine?
– Dacă există vreo presiune, ea nu vine din ideea de a nu confirma, de a mă repeta sau de a deveni previzibilă. Nu văd nimic rău în faptul că un scriitor se repetă – nici tematic, nici stilistic. Nu încerc să scriu mai intens, ci mai adevărat. Iar adevărul, din experiența mea, are intensități diferite în momente diferite ale vieții. Uneori e exploziv, alteori e aproape tăcut. Important este să nu-l forțezi să arate mereu la fel, doar pentru că o dată a arătat într-un anumit fel și a prins. Revenind la intensitate - scriu mereu cu înverșunare, doar ca aceasta are întotdeauna o altă sursă. Vara a fost prima mea carte, scrierea ei e greu de egalat.
„Tristețea nu este pentru mine un decor”
– Ce înseamnă pentru tine limba română? Dar limba rusă, cu care ai crescut, dar care acum parcă are acest stigmat din cauza lui Putin; simți influența războiului din Ucraina asupra relației tale cu limba rusă?
– Limba română este limba în care am ales să-mi construiesc casa scrisului. În română scriu cu mai puțină disciplină, dar cu mai multă luciditate și emoție. Este limba mea de primă respirație. Limba rusă este altceva. Este limba copilăriei, a Chișinăului, a lucrurilor care se formează înainte să le poți explica. A lucrurilor interzise. Nu dispare, chiar dacă nu o mai folosești la fel. Rămâne în tine ca un strat mai vechi de sensibilitate. Nu le opun una alteia și nici nu încerc să aleg între ele, dar le privesc diferit, inevitabil, după tot ce s-a întâmplat în ultimii ani.
– În toate cele trei cărți pare să domine o anumită tristețe, o nemulțumire profundă a individului, o incapacitate de a trăi pe deplin liniștea sau recunoștința, ca și cum ceva rămâne mereu blocat în frustrări, în resentimente, în lipsa iubirii. Ai spus: „toate poveștile mele preferate sunt triste. Eu mă simt atât de bine în tristețe”. Ce rol joacă această tristețe în viața ta?
– Tristețea nu este pentru mine un decor și nici o strategie literară. E mai degrabă un mod de a vedea lucrurile fără să le cosmetizez. Nu cred că sunt incapabilă de bucurie sau de recunoștință, dar cred că am o formă de atenție mai naturală pentru ceea ce nu funcționează, pentru ceea ce se rupe sau nu se spune până la capăt.
În cărțile mele tristețea nu este un scop în sine, ci un efect secundar al faptului că personajele mele nu se mint prea mult. Cât despre mine, nu aș spune că mă simt bine în tristețe, dar este o zonă în care înțeleg mai ușor lucrurile. Îmi este familiară și, ca orice lucru familiar, poate deveni uneori confortabilă.
– Am citit mai multe interviuri cu tine, inclusiv unele mai vechi, din perioada „Vara în care mama a avut ochii verzi”, și, în cele recente, se simte o schimbare, nu neapărat în ce spui, ci în felul în care o spui. Cum crezi că te-a format trecerea anilor, ca femeie și ca autoare? Și cum te raportezi astăzi la scris și la povești?
– Nu știu dacă e chiar o schimbare, poate o acumulare de experiențe, de dezamăgiri, de înțelegeri parțiale. Cred că am devenit mai puțin interesată de formulări care sună bine și mai atentă la ceea ce este exact, chiar dacă nu este confortabil. La început, scrisul vine cu o anumită urgență, cu nevoia de a demonstra ceva - că poți, că ai o voce, că ai un loc.
Mai târziu, lucrurile se schimbă. Nu mai scrii ca să dovedești, ci ca să vezi dacă mai există ceva adevărat de spus. Ca femeie și ca autoare, cred că am devenit mai puțin dispusă să mă explic și mai atentă la nuanțe. Nu mai simt nevoia să justific emoțiile sau alegerile personajelor mele, nici pe ale mele, de altfel. Există o anumită liniște care vine din acceptarea faptului că nu toate lucrurile trebuie clarificate până la capăt.
„Relația mea cu Moldova este una constantă, dar schimbătoare”
– În „Când ești fericit, lovește primul” apare și fenomenul migrației, prin povestea Milei, dar și al femeilor care au plecat din Republica Moldova la începutul anilor ’90. Cum îți amintești tu Moldova acelor vremuri? Și cum vezi diferența dintre migrația de atunci și cea de acum?
– Moldova acelor ani era un spațiu de tranziție permanentă. Totul părea provizoriu: economia, relațiile, valorile umane. Era o perioadă în care plecarea nu era încă o alegere, ci o formă de supraviețuire. Femeile care au plecat atunci nu făceau planuri de carieră sau viitor, ci încercau să-și țină familiile în viață de la distanță. Era multă oboseală, multă improvizație și o formă de solidaritate discretă între oameni care împărtășeau aceeași lipsă de stabilitate. Plecarea era peste tot.
Diferența față de migrația de azi ține în primul rând de context. Atunci era o migrație a lipsei: lipsa banilor, a perspectivelor, a siguranței. Acum, de multe ori, este o migrație a oportunităților, a mobilității. Dar, în esență, cred că rămâne același nucleu emoțional: ruptura de acasă, distanța față de cei rămași și încercarea de a construi o viață dublă, împărțită între locuri.
– Ai spus la un moment dat: „mai multe femei din zona noastră sunt ca Mila, nu ca mine”. Mi-ar plăcea să dezvolți ideea asta: cine este, de fapt, Mila în sens colectiv? Și ce te diferențiază pe tine de aceste femei?
– Dacă ar fi să ieșim din literatură, Mila nu este un personaj singular. Ea este construită din multe femei care au plecat, au rămas, s-au întors sau au rămas între două lumi fără să mai aparțină complet niciuneia. În sens colectiv, Mila este figura acelei generații care a învățat să trăiască cu distanța — față de casă, față de sine, față de ideea de stabilitate. Nu este o eroină și nici o excepție. Este mai degrabă un tip de experiență umană: femeia care muncește departe, care își împarte viața în două și încearcă să le facă să comunice, chiar dacă imperfect.
Ce mă diferențiază pe mine de aceste femei? În primul rând, contextul. Eu nu am trăit migrația lor în sensul social și economic direct. Am trăit însă, ca mulți alții, migrația interioară - mutarea între limbi, între spații culturale, între forme diferite de apartenență. Dar ar fi greșit să transform asta într-o comparație ierarhică. Nu există „mai puțin” sau „mai mult” adevăr în aceste experiențe. Cred că literatura vine exact din tentativa de a nu confunda empatia cu identitatea. Pot să scriu despre Mila tocmai pentru că nu sunt ea în mod direct.
– Cum vezi Moldova în 2026 și pe moldoveni? Ai speranță în viitorul țării? Este starea țării tale natale ceva care te preocupă constant sau e o relație care se schimbă în timp?
– Este o țară care trăiește între speranță și frică istorică. Generațiile tinere au o deschidere mai mare spre lume, ambiții europene alimentate de capacități și posibilități pe care noi nici nu le-am visat. În același timp, persistă aceleași fragilități vechi - geopolitica, exodul, sentimentul că viitorul se construiește cu întârziere. În ce mă privește, relația cu Moldova este una constantă, dar schimbătoare. Există momente în care este foarte prezentă, aproape fizic, prin limbă, prin memorie, prin prieteni. Și există momente în care se retrage, fără să dispară, în timp ce viața mea continuă în alt loc.
„Nu cred în prietenii fără tensiuni sau fără distanțe”
– Ai spus: „Mie când mi-e rău, mi-e rușine. Dacă eu nu fac ceva cum trebuie, înseamnă că plătesc o poliță sau e greșeala mea, nepriceperea mea, vina mea. Am încă această mentalitate”. Cred că sunt încă mulți oameni care gândesc așa, chiar dacă trăim într-o perioadă în care suntem încurajați constant să cerem ajutor. Ne poți duce puțin în mintea ta? De unde vine această rușine și de ce crezi că persistă?
– Rușinea asta nu apare dintr-un singur loc, ci din educație. Am crescut într-o lume în care trebuia să te descurci, să nu deranjezi, să nu ceri prea mult și, mai ales, să nu arăți că nu poți. În astfel de medii, e foarte ușor să crezi că până și o tragedie de proporții, este, de fapt, un eșec doar al tău. De aici și logica: dacă îți este rău, înseamnă că tu ai greșit, nu altcineva. Reflexele vechi nu dispar ușor. Am învățat să cer ajutor, însă în interior răul oricum rămâne un eșec personal.
– În același context, în „Când ești fericit, lovește primul” apare și tema prieteniei. Cum se leagă, pentru tine, prietenia de vulnerabilitate? Și cum definești tu prietenia?
– O relație care rezistă nu pentru că e perfectă, ci pentru că oamenii revin unul la celălalt fără să se explice excesiv. Prietenia adevărată se vede mai ales în perioadele în care nu e comodă: când nu ești într-o formă bună, când nu ai nimic interesant de oferit, sau dimpotrivă, când ai obținut mai mult decât ceilalți. Dacă atunci rămâne cineva, fără obligație și fără calcul, acesta îți este prieten. Nu cred în prietenii fără tensiuni sau fără distanțe. Cred mai degrabă în capacitatea de a nu transforma distanța în ruptură definitivă.
„E mai ușor să pui etichete decât să stai în ambiguitate”
– Ai spus: „Literatura trebuie să fie și incomodă. Eu cred în asta. Literatura trebuie să bulverseze”. Ce înseamnă pentru tine o literatură care „bulversează”?
– O literatură care te lasă într-o zonă de neliniște productivă.
– Și apropo de asta, cum vezi rolul literaturii astăzi, în vremurile instabile pe care le trăim? Ne poate salva literatura în vreo formă?
– Nu văd literatura ca pe o soluție la problemele existențiale. Literatura nu te hrănește, nu oprește războaie. Cred însă că poate face altceva – te poate ajuta să înțelegi lucruri complexe. Tendința noastră este să simplificăm totul, pentru că simplificarea ne dă un sentiment de apartenență. E mai ușor să pui etichete decât să stai în ambiguitate, iar pentru mine, ca scriitoare, anume personajele ambigue sunt cele mai râvnite. Oamenii sunt contradictorii. Pot iubi și răni, pot fi consecvenți și, în același timp, incoerenți, pot avea intenții bune, dar rezultate proaste. Dacă reducem totul la explicații simple, pierdem exact partea esențială - complexitatea umană.
