America și ziua în care am aflat că trăiesc în libertate, dar nu sunt liber

Ai sunat acasă de la un telefon din Palatul Telefoanelor. Ți-ai pregătit multe fise de trei lei pentru interurban. Mama ți-a răspuns și glasul ei fericit te-a încurajat să-i spui fără nicio introducere: „Plec în America!” Te-a întrebat imediat: „Ai cămăși călcate?” Nu aveai, dar nu puteai să străbați 230 de kilometri ca maică-ta să-ți calce cămășile pentru America. Ai repetat iritat: „Mâine plec în America!” Ai fi vrut să te felicite, dar ea te-a avertizat: „Ai grijă!” De parcă ai fi plecat la Tecuci. „Să-i spui și lui tata…!” – ai plusat. Mama te-a menajat: „Îi spun, dar nu e bine…” Asta a fost tot. 

A doua zi, ai plecat. Cu două cămăși cu mânecă scurtă în bagaj. N-ai plecat singur, ci cu câțiva ziariști, nume mari. Tu erai un anonim, dar avuseseși noroc, revista la care lucrai de câteva luni te alesese pe tine să pleci în America. La o bursă. (N-a fost bursă Soros; habar n-aveai la ora aceea cine este Soros.) 

Era iulie 1990. Zidul Berlinului căzuse, America lui Bush senior era în extaz pentru că lagărul comunist se prăbușise și câștigase Războiul Rece, Bucureștiul își îngrijea rănile după venirea minerilor în Piața Universității, România era varză (ca și acum). Tu plecai în America. Noroc chior. Trăiai în libertate, dar nu erai un om liber. (Dar la diferența asta de a fi liber și de a trăi în libertate nu te-ai gândit.)

Șocul l-ai trăit la vreo două zile după ce ai ajuns în America. Ai intrat într-un magazin din Washington ca să-ți cumperi ceva de mâncare. De fapt, era un supermarket. Cu nouă luni în urmă trăiai în apropierea unui Complex Alimentar dintr-un cartier de siderurgiști. Te-ai născut și ai crescut lângă un Complex. N-aveai de unde să știi cum arată și cum funcționează un supermarket. Și nimeni nu te-a pregătit când ai intrat în supermarketul din Washington.

Ceața uitării începe să se ridice. Ai rămas stană de piatră în fața rafturilor curate și strălucitoare. Nu înțelegeai nimic din ceea ce vedeai. Care-i parizerul, care-i brânza, care-i untul? Untul tău din alimentara Complexului, în ambalajul albastru, la patru lei și zece bani, asta în anii 70, că apoi s-a dat pe cartelă. Untdelemnul la șapte lei și cincizeci de bani, reținuseși prețul, pentru că mama te-a trimis de zeci de ori să cumperi o sticlă de jumătate de litru, până când s-a băgat pe cartelă în anii 80 și a trebuit să stați la cozi. Nimic din toate astea nu se afla pe raftul supermarketului. Nu-ți venea să-ți crezi ochii, ochii tăi de deținut abia ieșit din lagărul comunist. Atâtea pachete, cutii, cutiuțe și sticle, încât ți-ar fi trebuit o lună întreagă ca să descifrezi ce erau și cum se mâncau. Curate și strălucitoare. Încremenit în fața rafturilor cu atâta mâncare, ți s-a făcut rău. Ai simțit emoția cum îți înfășoară mintea și începe să ți-o strângă pe măsură ce îți mișcai privirea de la un raft la altul. Poate văzuseși ceva în filme americane, exagerări, „se laudă și capitaliștii ăștia ca să ne dea peste nas!”, îți spuneai, dar atunci erai atât de aproape de… mâncare. Multă mâncare. N-ai cumpărat nimic din acel supermarket. Ți-a fost rușine.

Dar te-ai făcut de rușine când ai ieșit, oprindu-te în fața casieriței, o tânără de culoare (la vremea aceea aveai voie să spui că e negresă, nu-i așa?). Ai tras fermoarul genții pe care o aveai pe umăr și i-ai arătat, pe muțește, că nu aveai nimic luat din magazin. Așa ai fost educat și învățat la alimentara din Complex: să arăți casieriței că n-ai… furat nimic. Tânăra n-a înțeles în prima clipă ce-i arăți, dar te-a studiat repede, cu expertiză, și ți-a aruncat cea mai disprețuitoare privire, ai jignit-o, dispari, maimuțoiule! O privire care îți apare acum din ceața groasă: intactă, necruțătoare, ești un om din lumea a treia!

Tot atunci, în luna petrecută în America, ai văzut cum arăta un mall. N-ai înțeles la ce folosea acea hardughie de clădire, cu spații atât de mari, cu etaje și scări rulante. Nu aveai nicio idee ce este un mall. Risipă de materiale! Dar ai simțit că ești o maimuță coborâtă printre oameni. Firește că până atunci ai întrebat pe gazdele voastre, dar la un moment dat te-ai oprit cu întrebările și ai lăsat să-ți curgă realitatea americană prin fața ochilor. Iarăși, ți-a fost rușine.

Când te-ai întors în România, mulți te-au întrebat de ce n-ai rămas în America. Ai ridicat din umeri. „De prost ce ești!” – a fost concluzia lor. Probabil că au avut dreptate. Ai luat trenul și ai ajuns acasă. I-ai îmbrățișat pe ai tăi, dar ai observat pe gâtul tatălui tău o urmă roșie. Nu l-ai întrebat. Nici mama n-a vrut să-ți spună ce încercase să facă tata în lipsa ta, Doamne, păzește-ne!, ca să nu-ți strice poveștile tale din America. Ai revăzut Complexul Alimentar și, cu siguranță, i-ai mărturisit: „Vezi, nu te-am trădat!” 

Apoi, te-ai apucat de muncă. Și într-o zi, te-ai apucat să scrii un roman: „Dumnezeu binecuvântează America”. Nu despre America pe care ai văzut-o, ci despre oamenii pe care i-ai fi lăsat aici dacă tu ai fi rămas în America. Un roman despre America ta. Nu te-ai îmbogățit de pe urma romanului, dar scrisul ți-a dăruit clipe de fericire. De parcă ai fi fost Creatorul Americii. Asta e cam tot ce contează: La mulți ani, America!

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE