România fără Trump, dar cu trumpism. Populism fără capital, austeritate fără stat social sau România ca periferie a contrarevoluției neoliberale.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-un articol din The Nation, A Family Business. Trump’s theory of politics („O afacere de familie. Teoria lui Trump despre politică”), Kim-Phillips Fein face o discuție în jurul volumului Melindei Cooper, Counterrevolution: Extravagance and Austerity in Public Finance (Contrarevoluție: extravaganță și austeritate în finanțele publice).
În articolul său, Fein ridică niște întrebări – de la cum poate fi înțeles Trump și trumpismul – e o consolidare a unui program economic de elită ori nostalgia unei fricțiuni rasiale și sociale? sau poate o formă coerentă de guvernare autoritară nouă? și de ce această politică nu doar că pătrunde în centru, dar devine și una aproape majoritară? – iar volumul Melindei Cooper are o abordare ce aduce clarificări acestor întrebări.
Cooper arată că economia politică americană a secolului XXI e definită nu doar de o extremă inegalitate, ci și de acumularea masivă de averi private. Deși stânga aruncă vina pe neoliberalism, adică dereglementarea și reducerea impozitelor pentru cei bogați, Cooper merge mai departe și susține că austeritatea în sectorul public (scăderea cheltuielilor sociale) merge mână în mână cu politicile care stimulează speculația financiară, de la rate ale dobânzii joase, relaxarea măsurilor monetare (quantitative easing) care sprijină indirect valorile acțiunilor și activelor financiare.
Partea distinctivă este aceea că în secolul XX, marile corporații publice erau controlate de manageri profesionali, acționari dispersați (fonduri de pensii, bănci, persoane bogate). Astăzi, contrastul stă în firme private, fonduri de equity, trusturi familiale, companii tech controlate de câțiva. Acest tip de capital nu mai răspunde rigorilor corporațiilor clasice, nici acționarilor externi, nici reglementărilor stricte. Cooper argumentează că asta reflectă stilul de guvernare al lui Trump: conducerea executivă de tip patriarhal, ordonanțe executive, „afaceri” politice, alianțe cu miliardari tech ca Elon Musk, toate evocând firma privată extinsă la nivelul statului.
În linii mari, Trump şi trumpismul nu sunt doar expresia ideologiilor de extremă dreaptă (xenofobie, naționalism cultural, ură față de statul social), ci răspunsul la o ordine capitalistă reorganizată, una în care norma nu mai e creșterea prin producție, ci „capitalul care produce capital” (creșterea prețurilor activelor), iar statul servește să protejeze acest mod de acumulare.
Pentru stânga politică lupta nu înseamnă doar să-l învingă pe Trump la vot, ci mai ales să reconstruiască instituții economice și politice, de la sindicate, organizații de chiriași, media independentă, care să redea oamenilor voce și autonomie.
Volumul, o spune Fein, oferă o perspectivă provocatoare și utilă, iar trumpismul nu e văzut ca o anomalie, ci este exact produsul unei transformări structurale a capitalismului american. O contrarevoluție financiară, politică și culturală ce pune în opoziție austeritatea publică și extravaganța privată pentru crearea unei noi hegemonii politico-economice.
În acest cadru, a restaura normalitatea politică înseamnă a readuce în cetate democrația economică, și nu doar prin programe sociale, ci prin redeschiderea mecanismelor de decizie și control al puterii economice instituționalizate.
Dar România?
România diferă fundamental pentru că populismul românesc nu are în spate o clasă de capitaliști autohtoni agresivi ca Trump, Musk sau Koch. Este un populism fără capital, bazat mai mult pe resentiment cultural, naționalism, și antagonism anti-UE. Acesta nu propune o viziune economică coerentă – excepție doar o opoziție față de elitele globale, Bruxelles și corupția sistemului. Lipsa unei baze economice autohtone face populismul românesc mult mai instabil, dar și mai radicalizat simbolic.
Privită prin această lentilă, România oferă un caz de frontieră al contrarevoluției despre care vorbește Cooper. Capitalul dominant nu este cel local, ci cel vest-european, instituționalizat sub forma multinaționalelor, fondurilor și băncilor. Prin urmare, decizia rămâne externă, iar profiturile pleacă acolo de unde au venit fluxurile de capital.
Pe de altă parte, mediul de afaceri autohton este în mare parte familial, dependent de stat și lipsit de presiunea pieței sau a acționarilor, un spațiu de afaceri care seamănă mai mult cu modelul trumpist descris de Cooper în care „patronul” joacă și rol de lider politic informal, iar statul este perceput ca resursă de extras, nu ca platformă de redistribuire. Iată de ce, populismul românesc crește pe acest teren fragmentat și nu are o clasă capitalistă autohtonă care să-l susțină economic într-un mod activ. De aceea el este un populism defensiv anti-european, dar fără o agendă economică coerentă.
În aceste cadre, statul român rămâne slab-auster, constrâns de regulile fiscale europene și de o ideologie economică care dă prioritate deficitului în detrimentul serviciilor publice. În acest peisaj dat de absența protecției sociale, familia și biserica joacă roluri compensatorii reale, producând un echilibru conservator fragil, dar funcțional electoral. Iată de ce, țara noastră se află în logica unei contrarevoluții care a înlocuit statul social cu disciplina bugetară, iar o miză democratică reală ar însemna o regândire a economiei ca spațiu comun și nu ca o proprietate privată extinsă la scară națională.
