Bucureștenismul suprem al lui Cosașu: să credem că, și dacă nu suntem de acord, putem regla disputa la o bere, la umbră
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Era avid de informații despre viața din oraș, încuraja tinerii și consuma cultură, film și sport, în cantități nesănătoase. Poate fi acesta un program nescris al Bucureștiului?
Cuprins:
Din ce am văzut deja că se scrie după moartea lui Radu Cosașu, o scenă se tot repetă. În tinerețe, mulți dintre noi, că vom fi fost scriitori, critici, ziariști, oameni interesați de cărți, muzică, filme, am primit la un moment dat un telefon dintr-un apartament de la etajul 10 de pe Titulescu.
În mod regulat, Radu Cosașu își invita tineri confrați „de condei” acasă sau la vreo cafenea, voia să știe cu ce se ocupă, cine sunt, de ce scriu ce scriu. În ce mă privește, curiozitatea era dublă. Voia să știe de ce am o frondă publică față de dragii lui prieteni de dreapta, dar, cred, cunoscându-i proza, mă invita (și pe mine, și pe mulți alții, încă de pe când aveam 20 și ceva) pentru că se înțelegea mai bine cu tinerii, îi plăcea seriozitatea neserioasă a celor de 20-30 de ani.
Și mai avea un motiv: era un bucureștean pursânge, avid de informații din oraș, aduna cu nesaț fiecare detaliu „de societate”.
La prima întâlnire, am stat de vorbă cu Cosașu, în sufrageria sa, fix o oră. Era o oră liberă între două meciuri ale Cupei Africii pentru tineri fotbaliști. Era pe Eurosport. Am vorbit 20 de minute despre „Condiția umană” a lui Malraux. Eu deja o renegam, ca lectură de adolescență, Cosașu o preamărea. 20 de minute am vorbit despre de ce nu-i suport prietenii de la Dilema. Apoi, am aflat povestea unui fotoliu de ratan de care era mândru și în care mă afundasem cu plăcere. A încercat să vorbească ceva de fotbal, dar eu eram mai mult cu baschetul american.
Nu sunt de acord cu tine
Nimic important, deci. Ce comunicase, de fapt, Cosașu? Un lucru important pe care l-am mai sesizat direct, personal, și la intelectuali precum Ion Ianoși sau Solomon Marcus: o formă discretă, intimă de a comunica susținere și solidaritate. Ce spunea, de fapt, Radu Cosașu era că „nu pot fi public alături de tine cu diverse poziții, dar ai tot dreptul și toate argumentele să spui ce spui”!
Mi se părea o rămășiță mic-burgheză atunci, acum mi se pare o formă armonioasă de a trăi onest și împăcat. Cosașu fusese un comunist convins în tinerețe, apoi se dezisese public chiar de gestul său de a denunța-o pe poeta Maria Banuș într-un text la Scânteia (în 1951), urmase o perioadă de șomaj, apoi reintegrarea în câmpul cultural cu cărți din ce în ce mai bune.
Era o cruzime tinerească să judec sumar centrismul extrem, talentul de a fi amic cu tabere adverse.
Nu am înțeles nici viața intelectualilor de dincolo de spațiul public. Nu totul trebuie să fie o nesfârșită ceartă și poziție publică, unele lucruri se pot rezolva și la o bere. Acesta este bucureștenismul suprem al lui Cosașu. O formă de toleranță veselă, isteață, deși goana după „normalitate” din București i-a cam înnebunit pe mulți, cum el însuși mărturisea cândva.
Cum scria Cosașu literatură? Se poate explica simplu, prin câteva fraze. De exemplu, mărturisirea unui episod intens, acela când la primul congres al scriitorilor el a luat cuvântul și a denunțat tendința de cenzură (pomenindu-l în sprijin pe Lenin), apare în „Supraviețuirile” însoțit de un detaliu: în primul rând, în fața tânărului scriitor și reporter măcinat de griji, stătea Camil Petrescu. Iar tânărul personaj al lui Cosașu a spus lucrurile grave pe care le-a spus fixând cu privirea aparatul auditiv al idolului său.
„Cel mai original roman al obsedantului deceniu”
Nuvelele și crâmpeiele din „Supraviețuirile” (Cosașu le-a rearanjat cronologic după ’90) constituie „cel mai original roman al obsedantului deceniu” - este observația perfectă a criticului Ovid S. Crohmălniceanu. De ce? Pentru că în stilul lui ironic, autoironic, obsedat de detalii mici și de ce rula la fiecare cinematograf de cartier, Cosașu a dat o altă viziune asupra anilor comunismului dur, de început – o epocă de optimism pentru mulți tineri, urmată de dezamăgiri, de mici lupte pentru supraviețuire etc. Cosașu vede și el, ca mai toți anticomuniștii de dreapta, perioada ’48-’89 ca pe o mare paranteză. Însă meritul lui e că a contribuit la o perspectivă curățată de stridențe asupra acelei epoci.
Acea perioadă de optimism comunist, pe care o găsim în bibliografiile mai multor tineri intelectuali în anii ’40-’50, mai ales a acelora de origine evreiască, cei care au prins și urgia crimelor naziste, e reprezentată la Cosașu în cele mai neașteptate moduri. Tânărul care nu mai vrea să fie mic-burghez trece prin sfâșieri memorabile prin inocența lor: de exemplu, tânărul erou comunist refuză o tovarășă care îi oferea o partidă de sex oral, din convingerea că e o practică decadent burgheză.
Cosașu sabotează orice utopie prin „prea uman”. Până și propriii idoli apar în situații ultraomenești, care să-i coboare de pe soclu. Oscar Rohrlich, eroul adolescent care poartă pe umeri biografia lui Cosașu, este, de fapt, o alternativă urbană, bucureșteană, a unui alt tânăr comunist, dezamăgit, al literaturii noastre: Niculae Moromete.
Niculae e întunecat, lucid, prototip existențialist, martor de cea mai mare importanță a modernizării comuniste. Oscar e naivul peste care tot vin micile detalii ale vieții și strică toată lumina utopiei. Obsesia pentru Marin Preda e asumată și apare recurent în scrierile lui Cosașu. Uneori mi se pare că Oscarul lui e construit polemic-ironic pe urmele activistului Niculae din Moromeții 2.
Cosașu mărturisea că nu uită mai ales o întâlnire la editura Cartea Românească în care Preda i-ar fi zis scurt „să termine cu prostiile” pentru că deja a devenit un scriitor bun și nu mai are rost să se joace. Cosașu a continuat să se joace, să scrie istoria unui individ în comunism așa cum a trăit-o, inclusiv în joacă. A fost miza lui împotriva idolului. Alte sfaturi ale idolului au fost foarte utile tehnic: de exemplu, îi spune ca într-o nuvelă să mai taie din cuvântul „cur”, să-l lase doar o dată, că așa îi sporește misterul.
Altă scenă cu Marin Preda se petrece la o casă de vacanță a scriitorilor, în 1953. Tânărul Cosașu îl vede pe idolul său scriind în fundul gol. Preda, fără haine, se plimbă prin cameră, se mai așază la mașina de scris, iar se plimbă. O scenă care, spunea Cosașu, l-a mai vindecat de niște rețineri mic-burgheze…
O pasiune molipsitoare
Lecția mare a lui Radu Cosașu este ingurgitarea unor imense cantități de cultură populară, cu tot ce implică ea, de la muzică la film și sport. Cosașu este primul scriitor român care și-a asumat, fără teoretizări postmoderne, ci firesc, onest, faptul că realitățile omului modern sunt compuse din prefabricate de divertisment de masă.
Acestea sunt noile realități, despre ele scriem. Pasiunea pentru comentariul sportiv este una molipsitoare, este o lecție despre cum îți poți investi educația oricât de bună în analiza efemerului. Scriitorii nu se hrănesc doar din literatură, ci și din film, fapt divers, sport, din toți excitanții modernității.
Cosașu a găsit deci formula să scrie valabil, autentic, despre lucruri imposibil de scris: anii grei ai comunismului și evenimente sportive, prin excelență efemere. A făcut-o cu talent, acestea au fost și scutul său împotriva seriozității care poate distruge cariere.
Nu a (mai) fost un om de stânga, a fost un om care chiar s-a bucurat de epoca centrismului extrem de după 1990. Dar a fost un centrist care știa Marx și care a știut clar mereu un lucru: „e o problemă cu extragerea plusvalorii”, așa spunea într-un interviu – exploatarea muncii a rămas o problemă, ba chiar s-a acutizat după ’90 și, oricâți prieteni intelectuali de dreapta ar fi avut, Cosașu și-a știut și propriile limite. A știut, și i-am mulțumit mereu pentru asta, că mizele stângismului altora nu trebuie bagatelizate doar pentru că drumul lui a fost diferit.
Radu Cosașu lasă o cronică importantă a unor ani încă dificil de interpretat. Lasă o istorie interesantă și alternativă, sportivă, a României. Lasă în urmă o poftă pentru jurnalismul deștept și popular, care mai dă o oarecare speranță de noblețe acestei meserii greu încercate.
Foto: Shutterstock
jartec 27.04.2023, 17:44
Bravo! Ca de obicei când scrie despre literatură, Rogozanu e fără pereche. Cosașu a mers la Domnul, poate moartea lui va fi prilej pentru a-l citi mai multa lume pentru că are o literatură excelentă. Dumnezeu să-l odihneasca, sper să fi murit împăcat.
AlTony 27.04.2023, 20:05
Felicitari Dle Rogozanu pentru randurile-eseu despre Radu Cosasu alias Belphegor ! Poate ca ar fi trebuit sa il amintiti aici si pe Theodor Mazilu , un alt scriitor charismatic al aceleasi perioade (dure) a comunismului . Prieten cu Cosasu , Teodor Mazilu il invita frenetic pe acesta sa scrie despre ... propriile matusi ! Poate intr-un articol viitor dedicat lui Mazilu .
rololiv 30.04.2023, 04:27
Cred ca e mai corect spus ca, atunci cand scrie despre literatura, dl Rogozanu stie despre ce scrie. Dar, neavand cunostinte speciale in domeniu, nu pot combate teza ca ar fi inegalabil. De aici, insa, decurge o intrebare legitima : de ce se simte obligat dl Rogozanu sa bata campii intr-un domeniu, precum economia, in care nu are niciun fel de cunostinte, altele decat «Ana are mere» a micului marxist ? Mai cred si ca se cuvine remarcat ca, inclusiv intr-un text dedicat unei persoane foarte recent disparute, cu care sugereaza ca avea relatii amicale, dl Rogozanu nu renunta la inserarea de panseuri ideologice, « de clasa». Ma intreb ce altceva mai trebuie pentru a se constata ca pentru dl Rogozanu nu exista consideratii mai importante decat aceea de a-si pastra si consolida pozitia de prim «intelectual de stanga» al Romaniei. Pe care, in contrast marcat cu predecesori ilustri din prima jumatate a secolului trecut (dintre care multi se chinuiau literalmente pentru a avea ce pune pe masa), o monetizeaza la greu si, aparent, fara procese de constiinta.
jartec 02.05.2023, 01:01
Nu deranjează ideologia cand scrie despre literatură. Ba din contră, aduce valoare și vigoare. Stânga a excelat întotdeauna în critica literara și chiar în literatură - cum este și cazul lui Cosașu: comunist reformat dar totuși comunist, opțiunea ideologică nu se diluează în literatură. Pur și simplu literatura pe care o citesc cei de stânga este mai interesantă. Mă plictisesc aceștia atunci când scriu "dzeu" si afișaza fie un ateism militant, fie un lgbt-ism duhnitor (aceasta din urmă nu e cazul lui Rogozanu).