Cartierul exclusivist și dispariția spaţiului public

Şi oricum pe jos umbă doar “oameni inferiori”. Acolo umblă pe jos fie cerşetorii (rar îşi permit), fie cei care strâng gunoaiele sau cei angajaţi pentru muncile necalificate. Mi-au propus de câteva ori să le curăţ curţile de zăpadă. Dacă mergeam pe jos era clar că sunt “din ăla”.

Asta nu e nimic. Bun, nimeni nu merge pe jos pentru că oamenii îşi permit, au maşină pentru soţ, maşină pentru soţie, maşină pentru bonă etc. Dar vă imaginaţi că acei copii nu au habar de transport public? Ei nu au văzut aşa ceva decât din interiorul unei maşini, pe geam. Cunosc copii de 16 ani care nu au mers niciodată cu transportul public. Vă imaginaţi? Nu există infrastructură pentru aşa ceva.

Dar şi părinţii gândesc în această paradigmă: stat minimal pentru că ne permitem. Noi plătim, facem parte din altă castă. E o chestiune de statut.

Ceea ce uimeşte însă şi mai mult este lipsa de infrastructură publică. Totul e gard, gard-zid, gard-zid- barieră-paznic-gard. Fără trotuar. Sau cu unul atât de mic, încât te atinge maşina când trece. Iar străzile sunt atât de înghesuite, încât încap greu două maşini mici.

Aici contează doar ce e dincolo de gard, ce e privat. La ce bun spaţiu public când avem spaţiu privat? Parc? Grădiniţă, şcoală, magazin, transport, drum, trotuar după o logică urbană modernă? La ce bun? Noi mergem la Viena.

Recomandări

Alertă la Banca Națională după alegeri. Investitorii încep să părăsească România, trendul s-ar putea accentua după parlamentarele de duminică

Marele paradox: Copiii din ”cartierul de lux” vin la ”şcolile bune” din ”oraşul comunist”

Loc de joacă? E doar undeva departe, unde se duce lumea organizat. Pentru astfel de cartiere ai nevoie de un om angajat la copil. Sau unul din familie să dispună de timp. Cum se joacă aici copiii împreună? Nu vorbesc de loc de joacă organizat, controlat sau în curte, sub controlul bonei ori al mamei şi multe camere de filmat etc. Aşa, pur şi simplu o plimbare prin cartier şi o joacă la întâmplare în spaţiul public, comun, fără bilet şi control, cu necunoscuţi. Se poate? Nu.

Nu-s mare admirator al statului, dar când vrei stat minimal şi stradă privată, cam aici ajungi. Nu ştim ce “monştri” pot produce ghetourile de lux private? Aveţi grijă ce vă doriţi. Și credeţi-mă că mersul cu transportul public e mult mai sigur şi educativ.

Lipsa de spaţiu public nu poate fi rezolvată cu toţi banii din lume. De asta dimineața vedem cozile kilometrice de maşini care aduc copiii din “cartierul de lux” la “şcolile bune” din “oraşul comunist”. Mare paradox.

Se poate fără spaţiu public? Spaţiul urban modern şi în general modernitatea este o mişcare dinspre privat spre public. Sau cel puţin un echilibru: castelele devin muzee, icoanele intră în muzeu, şcoala, spitalul şi parcul sunt universale, publice, egale pentru oricine.

Recomandări

Schimbarea la față a PNL și PSD. Calculele pentru aducerea în față a lui Ilie Bolojan și Victor Negrescu ANALIZĂ

Când acestea încep să dispară e o mare problemă. Când şcoala, spitalul, parcul, muzeul, castelul, icoana încep să treacă din public în privat avem un teribil regres.

Începutul de secol XX e în faţa noastră dacă ţinem această direcţie. Dacă am uitat ce s-a întâmplat atunci e trist.

Orașul fără spațiu public, un fel de ”iad urban”

Și asta se întâmplă nu doar în București. Să vă spun despre Cluj? Cum s-a dezvoltat Clujul?

Clujul e privit ca o istorie de succes. Cauzele dezvoltării orașului în ultimii 10-15 ani sunt multiple. Ar merita să avem o analiză amplă nu doar a cauzelor, ci mai ales a felului în care s-a făcut. De ce și mai ales cum are loc această dezvoltare.

Această “istorie de succes” poleită ascunde însă multe probleme mari. Când intri în oraș de pe Calea Turzii vezi imaginea unui oraș în plină ascensiune. Pe partea dreaptă vezi noul cartier Bună Ziua – Borhanci, primul mare cartier (două, de fapt) postcomunist al Clujului. Aici trăiește “lumea bună” , clasa de mijloc a orașului. Cartierul ar sintetiza cumva visurile și aspirațiile tinerilor post 90: liberi, inteligenți, fără ciume roșii și fără stat.

Și asta este: un cartier fără stat sau cu un stat ultraminimal. Adică o infrastructură improvizată, fără plan de urbanism, fără spital, fără școală, fără grădiniță, fără transport public, fără parc. Nimic. Adică un cartier fără spațiu public: acolo și străzile sunt private. Acolo nu există bun comun. Un oraș și un cartier fără spațiu public și bun comun e un soi de “iad urban”. Acest model e peste tot, de fapt, în noile cartiere “exclusiviste” ale dezvoltatorilor imobiliari de rit nou.

Recomandări

Atuurile Elenei Lasconi în fața lui Călin Georgescu. „Bătălia este pe viață și pe moarte”

Iar ca să înțelegi până la capăt Clujul, trebuie să ieși din oraș pe jos, pe la Pata-Rât, să vezi cât “gunoi” social și economic poate produce o istorie de succes (dar cu rădăcini mai vechi). Sărăcia și mizeria de aici îi șochează până și pe cei din Alexandria (asta ca să fiu rău). Pata-Rât este, de fapt, un soi de rană deschisă care descrie cel mai bine această dezvoltare.

Zona Pata-Rât și cartierul Bună Ziua sunt stigmatul dezvoltării Clujului, dar și al țării în ansamblu, a felului în care s-a făcut această dezvoltare. Și e doar începutul.

Urmărește-ne pe Google News