Ce mai poate face lumea occidentală cu Rusia lui Putin? Răspunsul nu se află la Washington sau Bruxelles, ci tocmai în faimoasa „russki mir” 

Rusia s-a construit în peste un mileniu și a făcut istorie, dovedindu-se un actor internațional redutabil, atât în perioada țarismului, cât și – sau mai ales – în vârful ei de influență globală – sub egida criminală a totalitarismului sovietic. E o țară înfricoșător de întinsă, bogată în resurse geologice, dar și umane, dacă ne gândim la vasta ei cultură umanistă și științifică, declinată intern sau în diaspora rusească, mereu aprovizionată cu exilați.

Din perspectiva unui lider patriot, dornic să salveze datele acestui destin special, Putin are dreptate să spună că implozia URSS a reprezentat „cea mai mare catastrofă geopolitică” a secolului XX.

Numai că adevăratul eșec al națiunii ruse a fost incapacitatea ei evidentă de a se înscrie într-o veritabilă modernitate democratică după 1991. Biserica Ortodoxă Rusă și KBG, devenit FSB, au fost singurele instituții care au supraviețuit colapsului: totul s-a luat de la zero, dar formal, în stilul „Potemkin”, în vreme ce mentalitatea oligarhiei sovietice de pradă a continuat neabătut, la o scară mai mare – și fără Cod Penal – ca în primul deceniu de după revoluția bolșevică. 

Putin a devenit exponentul cleptocrației postsovietice, al cărui proiect s-a limitat la reînarmare și exportul de hidrocarburi, cu o glazură occidentală de lux pentru Moscova, Sankt Petersburg și alte câteva orașe mari.

În loc să descopere finalmente și să asimileze (printr-o pedagogie a renașterii naționale) valorile libertății, singurele care maximizează potențialul oricărei comunități, societatea postsovietică a perpetuat mecanic ambiții imperiale total anacronice.

În secolul XXI, Rusia nu putea sta pe drept (și nu dintr-o ipocrită curtoazie diplomatică) la masă cu UE, NATO și G7, decât dacă ar fi reușit să devină un stat liberal, cu o economie diversificată, o viață universitară și un sistem de inovație/cercetare competitiv. Toate datele arată că ea a ratat integral acest obiectiv, preferând să se refugieze într-un trecut mitologic generator de populism și stagnare. 

Războiul pornit de Putin împotriva Ucrainei a dezvăluit pe plan mondial realitatea din spatele propagandei. Vedem de un an și mai bine încoace un colos militar învechit, o elită politică lacomă, divizată, coruptă și incompetentă și o națiune apatică, dar bine intoxicată cu lozinci, adică exact imaginea pe care pateticul lider paramilitar al mercenarilor Wagner a ajuns să o redea, ca justificare a rebeliunii sale avortate, în rețelele rusești de socializare.

Nu erorile tactice și rivalitățile dintre generalii săi au înfundat „operațiunea specială”, cât eroismul ucrainean, asistența occidentală și orbirea strategică din spatele unei decizii care lua visurile mucegăite ale lui Putin drept destin implacabil.

Pentru a-și salva pielea, Putin poate declanșa oricâte epurări la vârf îi mai îngăduie restul de autoritate de care dispune. Asemenea gesturi nu vor repara însă viciul structural apărut în anii 90, când Rusia n-a știut să-și folosească libertatea pentru a-și construi un viitor impunător și onorabil. 

Indiferent de când și cum se va sfârși aventura lui Putin în Ucraina, Rusia se află obiectiv în situația tragică de a alege între opțiuni la fel de rele. Dacă actualul lider de la Kremlin va evita războiul civil, el nu va putea rămâne la putere după încheierea conflictului cu Ucraina, iar riscul dezmembrării Federației Ruse va pune inevitabil China într-o postură hegemonică mult mai pronunțată decât influența pe care Turcia o exercită deja în republicile postsovietice din Asia Centrală (și în Azerbaidjan).

Toxicitatea acumulată la vârf în statul rus trebuie autoextirpată, oricâte suferințe ar provoca tranziția spre o adevărată societate deschisă. Iată o sarcină pentru toți rușii, nu un viraj la îndemâna actualului cerc al puterii de la Kremlin.  

Schimbarea de paradigmă ar fi singura „operațiune specială” capabilă să readucă Rusia în sânul lumii civilizate, din care a făcut totuși parte, în pofida întârzierilor istorice acumulate sub semnul despotismului luminat al Romanovilor.

În regimul leninist și apoi stalinist, ca și în acela postsovietic, Rusia a devenit un stat al fărădelegii, chiar dacă a forțat industrializarea, a trimis oameni în spațiu (dar mai ales în gulag) și s-a echipat ulterior cu un arsenal nuclear. Câtă vreme această stare de fapt nu evoluează spre un sistem politic radical diferit, Rusia rămâne doar un rezervor de haos și crimă, atât pentru ea însăși, cât și pentru vecinii săi, porniți deja pe calea democratizării reale, de tip euroatlantic. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE