Un an departe. Cum trăim în orașele Europei pe care le-au idealizat bunicii noștri
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe băieții de la care îmi cumpăr tutun încă nu i-am convins să-mi răspundă în franceză. Accentul, pronunția, bâlbele mă dau de gol. Mă pot exprima bine doar în engleză și română.
Încă n-am studiat cărți despre limba țării în care locuiesc de un an. Poate pentru că niciodată n-am crezut că rămân. Am încercat o aplicație de învățare, am ascultat atent cuvinte franțuzești, am citit texte scurte sau știri cu google translate, am purtat mici discuții în frenghlish.
Primul om care mi-a spus că vorbesc bine franceză a fost un șofer de Uber care m-a dus de la muncă la blocul în care locuiam cu mama. Nu l-am crezut.
Șapte luni am stat cu mama în camera ei de zece metri pătrați. Mi-a cumpărat cărți și a încercat să discutăm în limba pe care ea o vorbește fără probleme, însă nu am fost foarte deschisă la provocare. Cumva, faptul că trebuia să mă obișnuiesc cu o altă lume mi se părea suficient - lumea asta putea fi observată, până să încerc să mă înțeleg cu ea. Dar ne-am înțeles repede. Engleza s-a dovedit a fi cel mai la îndemână liant între mine și toți cei pe care i-am întâlnit până acum.
Românii și ceilalți care vin aici fără să vorbească boabă de altceva decât limba lor sunt mult mai expuși izolării. Din cauza asta, foarte mulți dintre românii din Franța lucrează în construcții, menaj sau sunt neangajați.
Am lucrat într-un bar irlandez șase luni, lucrez într-un bar scoțian tot de șase luni. N-aș fi crezut vreodată că o să fiu în stare să fac un white russian bun sau să așez în straturi egale Kahlua, Baileys și Cointreau, într-un păhărel de shot. Nici că pot să am un atac de panică pentru că sunt prea mulți oameni de servit deodată, iar pe unii dintre ei nu îi înțeleg.
La fel, n-aș fi crezut că o să mă mut în Franța și că o să îmi îmbunătățesc engleza. Toți colegii mei vorbesc engleză mai frumoasă ca cea cu care am crescut în filme și desene. Mai plină de nuanțe. Îmi place să vorbesc engleză și am început să scriu în engleză. Există studii care arată că, odată ce începi să vorbești o altă limbă, îți schimbi perspectivele. Un pic, mult, nu știu. Dar știu că mai am nevoie de timp aici. Așa am zis după trei luni, așa am zis după șase luni, așa zic după un an.
Un prieten mi-a spus că dacă stau un an în Paris, o să stau mulți sau nu o să mai plec. L-am asigurat că mai mult de doi ani nu stau, pentru că mi-e dor de casă și vreau să fac treabă acolo. Să fiu jurnalistă acasă. A zâmbit ironic și mi-a zis „Vezi tu”. Deocamdată văd un pic de Sena de la fereastră, un apus mereu fantastic și, câteodată, un balon cu aer cald departe, în zare.
Văd și blocurile în care costă mici averi să locuiești, stratul de gri dintre oraș și nori, oamenii care cerșesc ziua pe podul sub care dorm noaptea, turiștii care își fac singuri poze, vapoarele care trec la câte două minute unul de altul, pescărușii cărora le e frică să se aventureze după pești, mașinile de poliție, ambulanțele, protestatarii.
Într-unul din pachetele pe care bunica le-a trimis cu autocarul, pe care mama l-a ridicat dintr-o periferie pariziană, a pus un carnețel cu poezii scrise de bunicul-colonel. Așa îi zic când mă gândesc la el, pentru că e cam tot ce știu, a murit tânăr. Sau știam. Carnețelul ăsta e plin de poezii de dragoste sau mici rânduri frumoase semnate de bunicul-colonel, cu desene colorate printre ele sau însemne misterioase. Unul dintre poeme se numește Paris și zice așa:
„în Paris se lasă seara / dar orașu-i încă treaz / bulevardele sunt pline / și de lume și de haz
Zgomot, muzici și lumină / e Parisu pe-nserat / lumea e de voie bună plină / și Parisu-i minunat
Luna cu raza aurie / privește către Paris / într-a nopții feerie, știe / că Parisu-i paradis”
Azi e Bastille Day, ziua în care francezii sărbătoresc 230 de ani de la revoluție, începută cu atacul asupra închisorii Bastille. Mai mulți protestatari au mers la parada militară să-l huiduie pe președinte. Au luat gaze lacrimogene și peste 170 de oameni au fost duși la secții de poliție.
Nu-i paradis nici aici, dar bunicul nu știa asta. El doar și-a imaginat orașul în care eu trăiesc de un an. Eu pot să văd mai de aproape cum e viața aici și pot să scriu despre ce mi se arată; de ce vreau să scriu, nu știu. Poate pentru că am nevoie de-o scuză pentru orice formă a luat plecarea din România.
