De ce Trump nu poate semăna cu Ike
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De-a lungul timpului, Donald Trump a făcut referințe laudative la adresa lui Dwight D. Eisenhower, dorindu-și ca, prin acțiunile sale de politică internă și externă, să intre în istoria Statelor Unite ale Americii cu un profil asemănător fostului general american cu cinci stele care a fost și primul comandant suprem al forțelor armate ale NATO.
În spațiul public american apar astfel din ce în ce mai des comparații între el și cel care, între anii 1953-1961, a ocupat funcția de al 34 lea președinte american, cunoscut și după porecla Ike. Trei teme mari sunt luate ca referințe pentru comparația dintre cei doi președinți:
1. politica de deportare a imigranților ilegali de la granița cu Mexic;
2. rolul de președinte care aduce pacea în lume (Eisenhower a negociat armistițiul dintre Coreea de Sud și cea de Nord, care e luat ca model pentru cei care cred în rolul de negociator al lui Trump între Ucraina și Federația Rusă);
3. viziunea acestor președinți asupra Europei. Le voi analiza pe rând.
Trump își apără deseori viziunea privind politica de imigrare, făcând aluzie la un plan implementat de președintele Dwight Eisenhower- cunoscut public prin termenul peiorativ rasist Operațiunea Wetback- care ar fi deportat peste un milion de imigranți mexicani ilegali în anii 1950.
La începutul celui de al doilea său mandat, Donald Trump promițea americanilor că „în prima mea zi înapoi în Biroul Oval, voi semna o serie istorică de ordine executive pentru a închide granița noastră pentru străinii ilegali și pentru a opri invazia asupra țării noastre. În aceeași zi, vom începe cea mai mare operațiune de deportare din istoria Americii, mai mare chiar decât cea a lui Dwight D. Eisenhower”.
Informații de context: când SUA au intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial, președintele Franklin D. Roosevelt a colaborat cu Mexic pentru a crea programul Bracero, oferind forță de muncă mexicană legală pe termen scurt angajatorilor americani, pentru ferme și companii feroviare. Atmosfera socială internă s-a schimbat însă la începutul anilor '50, când soldații americani care s-au întors din război și au început să caute joburi, muncitorii mexicani devenind astfel țapi ispășitori, pentru că furau așa-numitele locuri de muncă americane. Astfel, Eisenhower a decis începerea Operațiunii Wetback. Istoricii susțin însă că, în realitate, numărul persoanelor care au fost deportate efectiv la acel moment istoric a fost mai degrabă de 300 000 - o fracțiune din cele 1,3 milioane pe care executivul le-a pretins – care a inclus și un număr neestimat de cetățeni americani.
Donald Trump dorește să își lipească imaginea de gloria fostului președinte american printr-un apel la o operațiune intrată în istoria drepturilor omului mai degrabă drept una controversată, pusă în aplicare de către șeful Patrulei de Frontieră, Harlon B. Carter, care a folosit metode militare pentru a deporta mexicani fără a li se asigura un proces echitabil, unii dintre ei înghesuiți în camioane și aruncați peste graniță. Presa americană relatează că, într-un caz, 88 de deportați au murit după ce au fost lăsați în deșert pe o căldură însuportabilă. În Texas, un sfert dintre cei deportați au fost înghesuiți în bărci, iar ulterior, o anchetă a Congresului a descris o astfel de ambarcațiune drept „o navă a infernului” și a comparat-o cu o navă de sclavi.
Mai mult, analiștii american atrag atenția că analogia lui Trump nu stă în picioare, întrucât contextul istoric este diferit. În anii 1950, imigranții neautorizați erau lucrători sezonieri, încurajați să muncească în America chiar în baza unui acord diplomatic dintre autoritățile americane și cele mexicane, nu rezidenți cu normă întreagă cum sunt cetățenii mexicani în prezent, care își trăiesc de multă vreme viața în America. Acest lucru nu era valabil pentru imigranții care au fost deportați în Mexic în timpul Operațiunii Wetback, explică site-ul de jurnalism explicativ Vox.
În plus, după ce au înțeles efectele negative ale deportărilor în masă, fermierii americani - care aveau în continuare nevoie de forță de muncă ieftină - au folosit programul Bracero pentru a extinde imigrația legală pentru acești lucrători migranți sezonieri. În fapt, cel mai mare succes al Operațiunii Wetback a fost acela că a încurajat imigranții care lucrau ilegal în SUA să devină legali.
De ce Trump nu gândește cum gândea Ike pentru a aduce pacea în Ucraina
Consacratul profesor de științe politice de la Universitatea Harvard, Graham Allison, care și-a câștigat reputația de analist în securitatea americană încă din anii 70, când a publicat un manual devenit clasic în domeniul relațiilor internaționale, în care explică procesul birocratic de luare a deciziilor în timpul crizelor, a semnat recent o analiză în The National Interest, cu un titlu sugestiv: To End the Ukraine War, Trump Should Think Like Ike (Ca să pună capăt războiului din Ucraina, Trump ar trebui să gândească precum Ike).
Deși recunoaște că există diferențe fundamentale între cele două războaie, cel coreean și cel ruso-ucrainean, Allison îi oferă credit lui Trump în rolul pe care îl asumă public de pacificator și consideră că, dacă actual președinte american va reuși să îl imite pe Eisenhower, „folosindu-și autoritatea pentru a ajunge la un acord care nu le va plăcea nici lui Zelenski, nici lui Putin, dar care va pune capăt morților, va preveni o nouă izbucnire a războiului și le va permite ucrainenilor să înceapă reconstrucția țării lor”, atunci Trump va putea afirma că a realizat „acordul secolului” în materie de pace, așa cum de altfel își dorește să intre în istoria Statelor Unite. Și cum a procedat în trecut Ike.
„Pentru a-și îndeplini promisiunile, Ike a încheiat un acord care a lăsat Coreea divizată - dar cu o pace sau un «armistițiu» care a fost durabil și a oferit Coreei de Sud posibilitatea de a construi o nouă națiune. În timp ce Trump încearcă acum să forțeze o pace durabilă, el poate găsi indicii în leadership-ul lui Ike în demersul de trecere de la impas la pace”, crede profesorul american.
Dar ce se întâmpla în peninsula coreeană acum 73 de ani? Mai întâi, merită amintit faptul că nominalizarea de candidat la alegerile prezidențiale a lui Eisenhower din partea Partidului Republican, din anul 1952, a fost posibilă după ce și-a înfrânt competitorul intern, Robert Taft, un conservator naționalist-izolaționist care se opunea creării alianței NATO și a criticat modul în care președintele Harry Truman a gestionat războiul din Coreea. Ca o informație ideologică, acum 75 de ani, izolaționistul Robert Taft critica ajutorul extern american ca fiind „risipă de bani într-o gaură de șobolan”, poziție la care aderă în prezent Donald Trump, care a și decis închiderea USAID.
În timpul campaniei electorale din 1952, Eisenhower a promis că, dacă va fi ales, va merge personal în Coreea și va găsi o modalitate de a pune capăt unui război care începuse când forțele nord-coreene au invadat Coreea de Sud în iunie 1950 și care, în decurs de un an, intrase într-un impas sângeros. La doar câteva săptămâni după ce a fost ales al 34 lea președinte al Statelor Unite, Ike a făcut această vizită oficială, iar șase luni mai târziu, a obținut un acord de stingere a focului, care a garantat securitatea Coreei de Sud și a permis trupelor americane să se întoarcă acasă. La 27 iulie 1953, Războiul din Coreea s-a încheiat astfel fără un învingător clar. În fapt, nici până în prezent, nu a fost semnat un tratat de pace, Peninsula Coreeană rămânând într-o stare tehnică de război.
Ceea ce deosebește în mod fundamental războiul coreean față de cel ruso-ucrainean este faptul că acum 73 de ani, americanii aveau trupe on the grounds în Peninsula coreeană, sub egidă ONU, așadar aveau un interes direct să oprească războiul, pe când în Ucraina nu au, iar interesul american în favoarea Kievului este mai scăzut. În plus, contextul geopolitic l-a ajutat enorm pe Ike având în vedere că pe 5 martie 1953, dictatorul sovietic Iosif Stalin a murit, iar el era cel care încuraja Coreea de Nord și China să continue luptele și să mențină o linie dură de negociere. În prezent, Rusia are trupe pe câmpul de luptă în Ucraina, iar dictatorul Vladimir Putin, cel care a decis invadarea Ucrainei, are în continuare un regim bine consolidat care îl susține, nu dă semnale serioase că ar dori încetarea focului, ba din contră împrumută linia dură de negocieri specifică lui Stalin.
Ulterior, succesorii lui Stalin s-au arătat mai deschiși negocierilor de pace, întrucât și-au dat seama că o relaxare a tensiunilor cu Statele Unite și aliații acestora era esențială pentru a avea o speranță de a depăși problemele economice structurale ale sistemului comunist, explică Graham Allison.
Un element care poate reprezenta o similitudine între cele două războaie este faptul că președintele Coreei de Sud, Syngman Rhee, s-a opus negocierilor pentru stingerea focului, temându-se că un armistițiu va consolida divizarea Coreei și îi va lăsa țara vulnerabilă la atacuri viitoare, la fel cum se teme și Zelenski în zilele noastre. El ar fi preferat continuarea războiului până la o victorie decisivă pe câmpul de luptă a Coreei de Sud. Rhee a ajuns în punctul în care chiar a sabotat o serie de negocieri între aliații ONU, China și Coreea de Nord, lucru care l-a determinat pe Eisenhower să îl înfrunte în mod direct. Pe tot parcursul negocierilor, Rhee a cerut din partea Statelor Unite garanții ferme de securitate pentru Coreea de Sud, la fel cum procedează și Zelenski în prezent, cu diferența fundamentală că asiaticii chiar au obținut aceste garanții. În schimb nu există o certitudine că ucrainenii le-ar obține din partea Statelor Unite, conduse de Donald Trump.
Refuzul lui Rhea de a aproba armistițiul a servit în final interesul de securitate al Coreei de Sud, încăpățânarea sa a condus la semnarea Tratatului de apărare reciprocă Coreea-SUA în octombrie 1953, care a garantat sprijinul militar al SUA pentru Coreea de Sud și a consolidat rolul american ca aliat-cheie în Asia de Est în timpul Războiului Rece, mai explică Allison. După aproape opt decenii, 28.000 de soldați americani sunt rămași staționați în Coreea de Sud. În schimb, în Ucraina, nici nu se pune problema prezenței militarilor americani pe teren. Iar Rusia sabotează pe cât posibil prezența militară europeană pe teritoriul Ucrainei.
Ike: „O Europă de Vest mai unificată din punct de vedere politic este esențială pentru bunăstarea și securitatea lumii libere”
Ceea ce omite cu totul reputatul profesor american de relații internaționale, atunci când crede că Trump ar putea să imite leadershipul lui Ike, este o analiză comparativă asupra poziționării celor doi președinți americani față de Europa. Or în acest punct, cei doi președinte se separă iremediabil. În timp ce Donald Trump nu se declară un prieten al Europei, argumentând recent că „Uniunea Europeană a fost formată pentru a înșela Statele Unite”, Dwight D. Eisenhower, la momentul conceperii UE, susținea puternic demersul de federalizare europeană: „Ajung să cred că problema securității Europei nu va fi niciodată rezolvată în mod satisfăcător până când nu vor exista Statele Unite ale Europei”.
Caroline de Gruyter, editorialistă a site-ului de politică externă Foreign Policy, a publicat recent o analiză exact pe această temă a divergențelor de viziune între cei doi președinți americani față de Europa. Oricine se întreabă dacă există un grăunte de adevăr în remarca recentă a președintelui american Donald Trump potrivit căreia Uniunea Europeană „a fost formată pentru a înșela Statele Unite” ar trebui să citească jurnalul lui Eisenhower, îndeamnă jurnalista.
Jurnalul lui Ike ilustrează cât de imens este contrastul dintre atitudinea americană față de Europa de atunci și cea de acum.
„Danemarca, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franța, Italia și Germania de Vest ar trebui să formeze un singur stat federal. Pentru a ajuta acest lucru, America și-ar putea permite să cheltuiască mult, pentru că am obține ceva de succes, puternic, robust. Dar politicienii [europeni] își ridică mâinile speriați și deznădăjduiți”, nota Eisenhower în noiembrie 1951.
În timp ce Trump sabotează UE, preferând relațiile bilaterale cu statele blocului comunitar, Eisenhower milita, la începutul anilor 50, pentru federalizarea europeană: „Ajung să cred că problema securității Europei nu va fi niciodată rezolvată în mod satisfăcător până când nu vor exista Statele Unite ale Europei”. Aceste „Statele Unite ale Europei” ar fi trebuit, în accepțiunea sa, să aibă un guvern unic care să pună interesul comun pe primul loc: „Cred că problemele reale și dure de astăzi ar intra imediat în limitele capacităților de rezolvare a lor, dacă am avea acest guvern unic”.
În 21 decembrie 1951, Ike explica de ce era importantă pentru securitatea internațională o Europă mai puternică: „O Europă de Vest mai unificată din punct de vedere politic este esențială pentru bunăstarea și securitatea lumii libere”. În schimb, Donald Trump se află la polul opus față de doctrina de securitate împărtășită de fostul general american.
În fapt, pentru a concluzia, diferența fundamentală între negocierile de pace de pe Peninsula coreeană de acum 75 de ani și cele privind Ucraina din prezent este că asiaticii din Sud au avut marele noroc să le negocieze pacea un republican internaționalist, un Ike. Actualul președinte american, care dorește să lase moștenire mai multă pace în lume, se trage mai degrabă din filonul republican izolaționist reprezentat, în perioada interbelică, de republican Robert Taft, pe care, dacă internaționalistul Ike nu l-ar fi bătut în competiția internă de partid, nici pacea din Coreea nu ar fi fost posibilă.
Fotografii: Hepta, Profimedia
Cenzurat 08.04.2025, 15:31
De ce presa de stânga se ambiționează așa tare sa nu specifice ca cei deportați de Trump sunt imigranți ilegali? E un cuvânt așa greu de scris?