Fuga președintelui din Afganistan: cât de ușor cad țările în care oamenii se simt trădați de lideri
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În ultimele două decenii, PIB-ul Afganistanului a crescut de cinci ori, dar asta nu a făcut țara mai puțin coruptă, pe lideri, mai responsabili și, pe cei mai mulți dintre oameni, mai prosperi.
Acum 20 de ani, imediat după plecarea talibanilor, Kabul arăta ca un târg mai mare. Venise o iarnă prăfoasă, gri, fără precipitații, cu temperaturi moderate. Americanii și aliații lor, printre care și un detașament din Armata Română, intraseră în Afganistan în decembrie. Înainte de Crăciunul lui 2001 talibanii fuseseră deja izgoniți.
Kabul, ianuarie 2002
Am ajuns la Kabul, doi ziariști, în ultimele zile ale lui ianuarie 2002, venind dinspre Pakistan, pe cont propriu. Am prins un avion ONU, erau organizați. Ne-au tăiat și chitanță pentru două bilete, călătoream împreună cu fotoreporterul Cristian Preda, colegul meu de la „ProSport”. Printre reporterii occidentali care făceau de decenii jurnalism de front, ne-am amestecat și noi, ca doi amatori băgăreți, fără experiență reală și ineficienți.
Orașul nu se simțea periculos. Case mici, unele ciuruite, se întindeau în toate direcțiile, pe fundalul versanților înzăpeziți ai munților Hindu Kush. Doar în câteva zone mărginașe din Kabul găseai minicartiere cu blocuri de patru etaje, lăsate în urmă de ruși.
Oamenii nu erau agresivi, mai degrabă curioși și aflați într-o continuă mișcare a descurcărelii impuse de sărăcie.
Pietonii blocau străzile sau piețele. Ordinea se făcea cu nuiaua, pe spinarea celor care se buluceau. Joardele erau mânuite de către polițiști cu fâșii de uniformă pe ei. Nu știai cine e oficial, militar sau civil, taliban sau țăran afgan. Cu cine să se lupte armata?
Confuzia aceasta permanentă explică multe, e un amestec de roluri care durează de mii de ani, în multe părți ale lumii.
În lumea vestică, situația de acum din Kabul se compară, firesc, cu cea din Saigon, când americanii s-au retras din Vietnam. Graham Greene povestește într-un roman cum trupele Vietcong își abandonau hainele în câmpurile de orez și deveneau oameni de-ai locului, de nedepistat de către ochii americanilor și, de cele mai multe ori, chiar de către localnici. Nu era doar o tactică de război, era un fel adaptat de a trăi, generație după generație. Erai azi cu unii, mâine cu alții, luptător sau agricultor, viața tot nu-ți aducea mare lucru, importantă era supraviețuirea prin supunere.
La Comitetul Olimpic Afgan, desființat de talibani și reînființat pe grabă, am găsit paznici cu puștile. Dar oamenii nu se gândeau la Olimpiade, pariau pe luptele sângeroase de câini și reveniseră cu teamă pe stadionul arid de fotbal, unde înainte asistaseră la execuții.
Casele înconjurate de cioburi
În 2002, imediat după plecarea talibanilor din Kabul, erau atât de multe lipsuri că banii nu aveau valoare. Locuitorii câștigau 10 dolari pe lună, dar cereau taxe fără sens „300 dollars” pentru 500 de metri cu mașina. Nu exista reprezentarea nici unei sume, așa cum astăzi nimeni nu știe unde au dispărut ajutoarele de zeci și zeci de miliarde de dolari. Banii erau hârtii, maldăre de hârtii aduse de inflație pe tarabele din piață sub formă de grămezi.
Noaptea, oamenii se ascundeau în casele protejate pe acoperiș sau la geamuri de șiruri formate din cioburi lungi și din funduri sparte de sticle, înfipte unul lângă altul în mortar, pavăza împotriva hoților.
Imaginile de azi arată un Kabul complet modificat ca peisaj urban. Dar cât s-au schimbat peisajul uman și speranțele acestor oameni e un lucru la care specialiștii vor încerca să răspundă ani de zile de acum.
Kabul, iulie 2021
Secvențele cu talibanii recucerind orașul îi arată înconjurați de mulțimea curioasă, adecvată, docilă. Alaiul trece printre clădiri înalte, construite din structuri metalice, care se înșiră pe străzile late, unele desenate de la zero. Dincolo de trotuare, în vitrinele prăvăliilor, frizerii întreprinzători au început să dea jos afișe cu femei împodobite.
În aceste decenii au înflorit hotelurile, micile afaceri, iar cifrele oficiale arată că PIB-ul Afganistanului a crescut de cinci ori în ultimii 20 de ani. Dar nimic din toate acestea pare să nu fi contat. Țara s-a predat.
Analiștii amintesc că SUA și NATO au băgat peste 80 de miliarde de dolari în armata afgană și doar 30 de miliarde în reconstrucția civilă. Este, probabil, una dintre explicații.
După cum o altă explicație poate fi ruptura dintre marii beneficiari, în general politicienii, administratorii și militarii de rang înalt, și populație. Oamenii simpli au continuat să țină două haine acasă: a ambilor stăpâni, guvernul sprijinit de americani și talibanii.
Fuga președintelui Ashraf Ghani și a cercului său de intimi nu i-a mirat prea mult pe localnici. Pentru noi, vesticii, e o oglindire a lașității și a disprețului pentru cei în slujba cărora era politicianul ales. Pentru ei, e doar schimbarea de putere, care se întâmplă în Afganistan de la Alexandru Macedon și până astăzi.
Dezertarea șefului statului arată cum drumurile elitei și a norodului s-au împărțit, așa cum s-a împărțit PIB-ul, valoare care pentru marea majoritate a celor 38 de milioane de afgani nu are aproape nicio relevanță.
Trădarea comisă de lideri e un sindrom care amenință orice democrație, fie ea de carton precum Afganistanul, în curs de consolidare precum România sau „democrații full” așa cum sunt vestul Europei și nordul Americii. N-a fost întotdeauna așa.
Adevărul de pe Titanic
Când Titanicul s-a scufundat, am aflat din filmul lui David Cameron, bărbații de la clasele superioare s-au bătut să prindă un loc nepermis, din cele rezervate femeilor și copiilor.
De fapt, faptele din primăvara lui 1912 au fost complet diferite. În volumul „Viitorul libertății”, jurnalistul Fared Zakaria readuce adevărul istoric. La clasa I toți copiii au fost salvați, la fel femeile, mai puțin cinci din 144.
„Bărbații de la clasa I de pe Titanic reprezentau un fel de top Forbes al celor mai bogați oameni din lume la acea vreme”, spune Zakaria. Și, totuși, într-o epocă misogină, 70% dintre acei bărbați au pierit.
„John Jacob Astor, cel mai bogat om din America la acea vreme, și-a croit drum către o barcă, și-a așezat soția, iar apoi, refuzând să plece și el, s-a îndepărtat, schițând un semn de adio”.
La rându-i, Benjamin Guggenheim, marele industriaș și iubitor de artă, a refuzat să primească un loc în bărcile de salvare, cedându-l unei femei pe care a rugat-o să transmită un mesaj.
”Spuneți-i soției mele că am jucat cinstit până la capăt. Nu va rămâne nicio femeie la bordul acestei nave din cauză că Ben Guggenheim e un laș”
Unii dintre cei mai puternici oameni ai lumii respectau regulile, „chiar și când asta însemna o moarte sigură”, scrie Fared Zakaria.
Dar de ce Cameron nu a povestit aceste episoade în Titanic? Pentru că nu le-ar fi crezut nimeni, explică ziaristul. Pentru că azi nu le-am fi considerat plauzibile. Lumea s-a schimbat, așa că regizorul a recreat istoria, aducând în film ceva ce ne așteptam să se întîmple. Însă semnele au rămas.
Lângă parcul East Potomac din Washington se află un monument reprezentând statuia unui bărbat cu brațele desfășurate. Pe statuie scrie: „Bărbaților curajoși de pe Titanic, care și-au dat viețile pentru a salva femeile și copiii”. Monumentul fost înălțat din donațiile a 25.000 de femei din SUA.
„Când liderii societății se ridicau la înălțimea idealurilor lor, li se aduceau onoruri. În schimb, astăzi nu mai așteptăm mare lucru de la cei aflați în poziții de putere”. Ben Guggenheim a preferat să nu dea un mesaj pe Facebook, asigurându-ne că e bine, precum Ashraf Ghani.
