La revedere, dragă Victor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Din momentul în care a devenit oficială demisia ministrului sănătății Victor Costache, aștept înfrigurat scrisoarea deschisă a mamei acestuia, scrisoare prin care mulțimea alcătuită de pesediști, peneliști, useriști și așa mai departe să fie urecheată.
Este științific dovedit (iar dacă nu este încă, se va dovedi, cu siguranță, prin studii aprofundate ale doctorului Păunescu din Timișoara) că în astfel de momente mulțimile au nevoie de o urecheală.
Aș fi vrut să mai citesc despre calitățile de pianist ale deja fostului ministru al sănătății. Poate aș fi aflat, alături de milioane de ingrați, de ce cunoștințele de karate nu l-au ajutat pe Victor Costache în lupta cu noul coronavirus. De ce nici măcar lecturile mamei nu au reușit să facă din eminentul chirurg un individ capabil să silabisească mai lejer măsurile luate sub conducerea sa.
Nu-i vremea, acum, să căutăm țapi ispășitori. Va veni și ziua aceea în care procurorii vor putea să se apelce asupra manevrelor de culise ale acestor zile, asupra contractelor de achiziții și altor aparente stângăcii care ascund interese financiare încă nebănuite.
Dar trebuie să ținem minte aceste momente greu de explicat.
Un ministru căruia oficial nu i se reproșează nimic părăsește corabia exact în momentul în care aceasta ia apă pe toate părțile. Medici din mai multe spitale sau angajați ai Direcțiilor de Sănătate Publică demisionează ori intră, brusc, în concedii. Și ne dăm seama că sistemul de sănătate din România este un șvaițer imens, în care sute de șoricei au ros zeci de ani, fără să se gândească la faptul că într-o zi s-ar putea trezi cu tavanul în cap.
La 1.029 de cazuri de infectare la nivel național și la nici 30 de cazuri internate pe secțiile de terapie intensivă, sistemul aproape că a colapsat. Pare că medicii, atâția câți sunt, nu pot face față unui număr încă mic de îmbolnăviri. Dacă la 1.029 de cazuri confirmate se vorbește de oboseală extremă, de epuizare, nici n-ar trebui să îndrăznim să ne gândim cum va arăta situația ceva mai încolo, când numărul bolnavilor va crește.
După Colectiv, am descoperit că sistemul de sănătate are nevoie de aproximativ 26.000 de medici, la numărul de spitale și paturi existente atunci. Vorbim doar despre medicii din spitale, nu și de medicii de familie. Dar nu existau 26.000 de medici, ci doar 13.500. În fiecare an, ieșeau din sistem 3.500 de medici (prin migrație, pensionare sau deces) și intrau doar 3.000. Au fost ani în care au emigrat câte 3.000 de medici pe an. Asistente, infirmiere, brancardieri? România pierduse, până în 2015, 15.000 în doar șase ani. Părea că un virus nedetectat a dat iama prin spitalele românești.
Au trecut patru ani și jumătate de la Colectiv și n-am învățat nimic. O tragedie produsă într-un singur oraș, la vremea aceea, ne-a dat peste cap. Acum, lucrurile sunt mult mai grave. Doar câteva județe nu sunt afectate, până azi, de îmbolnăvirile cu noul coronavirus, dar lucrurile se schimbă cu repeziciune.
Ministrul demisionat al sănătății, asemenea altor colegi de-ai săi, a pierdut timp vital pentru pregătiri lăudându-se că a luat măsuri excepționale. A părut și s-a dovedit între timp a fi un joc prostesc de imagine, în care cineva era mai preocupat de alegeri. De aia nu s-au făcut achiziții de urgență, de aia nu s-au stabilit proceduri ferme pentru toate spitalele.
Demisia lui Victor Costache nu ajută cu nimic. Dar o scrisoare de la mama sa ar fi ajutat. Mai ales acum, când o întreagă țară se școlește acasă, la distanță de școală, am fi vrut să aflăm ce greșeli să nu facem în educația copiilor, pentru a nu-i avea, peste ani, adulți lipsiți de responsabilitate, pregătiți să de bir cu fugiții atunci când e mai greu.
